Dorul după Dumnezeu în Sion

Atunci când psalmistul spune „Sufletul meu suspină și tânjește de dor după curțile Domnului, inima și carnea mea strigă către Dumnezeul cel Viu!” (Psalmii 84:2), el indică o triplă delimitare spațială a experienței sale de credincios: un exterior al experienței sale de credință, un interior al acestei trăiri și, în al treilea rând, o interioritate a existentei umane în raport cu practica religioasă a exteriorului și interiorului vital al credinței. Accentul însă nu este pus nici pe exterior, nici pe interior. Spațialitatea fizică îi servește aici psalmistului numai pentru a-și organiza discursul despre o interioritate en ruptură cu materialitatea ideologizată a exteriorului, dar și cu materialitatea religioasă a interiorului. El nu intenționează să vorbească nici despre Sion, despre „curțile Domnului” așa cum extrapolează în speculațiile sale sionismul creștin – și mai ales sionismul evanghelic american – și nici despre „inima și carnea” sa, adică despre realitatea fizică a ființei lui percepută ca un spațiu interior al Sionului. Psalmistul exprimă interioritatea ființei pioase. El își focalizează discursul asupra unui spațiu uman rezervat experienței interioare, subiective a unei persoane. Interioritatea, acest spațiu imaterial, include gânduri, emoții, motivații, valori și tot ceea ce constituie conștiința și subiectivitatea unei persoane. Spre deosebire de „interior” care se referă în primul rând la locația fizică, „interioritatea” se referă la experiența psihologică sau spirituală internă a ființei umane.

Astfel, psalmistul evocă suspinul sufletului său pentru a exprima o dorință profundă, o aspirație puternică, o nevoie spirituală. Când un individ spune că sufletul lui suspină, înseamnă de obicei că simte o emoție intensă sau o nevoie interioară care depășește simplele dorințe fizice sau materiale. În Psalmi, avem de a face cu o manieră poetică de a descrie o căutare spirituală. Psalmistul caută prezența lui Dumnezeu, caută mângâiere. Sufletul care suspină al psalmistului caută cu o mare intensitate emoțională adevărul, adică pacea interioară.

De asemenea, psalmistul remarcă o stare de dor a sufletului său. Un suflet care „tânjește de dor” desemnează o interioritate resimțită ca o stare de slăbiciune spirituală, disperare, lipsă de vitalitate interioară. Un suflet care „tânjește de dor” descrie o interioritate caracterizată printr-o pierdere a motivației, sentimente de apatie, depresie spirituală, lipsă de direcție în viață. Credincioșii care ajung sub tirania unei astfel de interiorități suferă din cauza deconectării de propria lor sursă de forță interioară, fie că este spirituală, emoțională sau mentală. Starea de dor a sufletului este provocată atunci în trăirea creștină de o varietate de factori, precum încercările personale, crizele de credință, traumele profesionale, pierderile familiale, stagnarea creșterii spirituale, deconectare cu valorile de bază ale vieții, lipsă de părtășie. Starea de dor a sufletului este o interioritate pe care credinciosul o poate domina, însă, prin reînnoirea energiei spirituale, prin reaproprierea sensului profund al vieții, prin reconectarea cu propriile credințe și valori.

În sfârșit, explorându-și interioritatea psalmistul își aude – în același timp cu suspinul și  dorul sufletului – și strigatul de bucurie al inimii și cărnii lui. Un strigăt de bucurie al inimii și cărnii este expresia, fericirii, satisfacției care transcende verbalizarea simplă sau gândul abstract de mulțumire. Dorul după Dumnezeu în Sion este o experiență profund simțită și trăită a fericirii. Este, așa cum spunea Domnul Isus Hristos, o închinare în Duh și Adevăr.