Bunătatea Ta ajunge până la ceruri

Psalmul ca gen literar este o poezie a credinței care participă la producția de sens religios veritabil numai în retorica celor credincioși, deoarece acest gen de scriere se bazează pe experiențe personale, convingeri profunde și o percepție intimă a spiritualității. Pentru un necredincios care nu a trăit experiențe religioase, elementele care compun un psalm rămân abstracte, iraționale sau chiar lipsite de sens. Credința, prin însăși natura ei, implică o încredere în ceva transcendent, sacru sau divin, care poate fi greu de înțeles pentru cei care nu o experimentează, de aceea simbolurile religioase, ritualurile, amintirile trecutului și învățăturile sunt bogate în semnificații pentru credincioși, dar apar ciudate sau lipsite de sens pentru necredincioși. De asemenea, trebuie subliniat faptul că psalmii fiind scriși într-un limbaj simbolic sau metaforic cu referențial originar specific contextului cultural, experienței individuale și tradiției religioase ale autorului, ceea ce rezonează, poate, profund pentru un credincios inițiat, riscă să fie total opac sau de neînțeles pentru un credincios neinițiat sau pentru un profan. Din această perspectivă, mai trebuie notat că psalmii sunt un mod profund personal și subiectiv în care credința este exprimată și experimentată. Sensul lor, care rezonează în mintea celor credincioși, contribuie la înțelegerea pe care o au aceștia despre divin.  

Înrădăcinarea profundă a sensului psalmilor în credința celui care i-a scris, dar și în credința celui care îi interpretează, adică îi cântă, recită sau citește, face că, printre trăsăturile distinctive generale ale genului literar „psalm”, se numără și aceea de a reuni ziceri mai mult sau mai puțin liturgice ale credinței și devotamentului față de Dumnezeu structurate cu preponderență pe anumite teme ale retoricii de închinare printre care se află și tema laudei și recunoașterii măreției Sale. În Psalmul 57, de exemplu, găsim o expresie magnifică de laudă și mulțumire la adresa lui Dumnezeu prin care autorul își declară intenția de a glorifica pe Dumnezeu nu numai în rândul propriului popor, ci și între neamuri, subliniind astfel universalitatea bunătății divine. Când psalmistul proclamă că bunătatea lui Dumnezeu ajunge până la ceruri și credincioșia Sa până la nori, el evidențiază transcendența și imensitatea iubirii divine. Această imagine poetică ilustrează ideea că nimic nu poate conține sau limita generozitatea și credincioșia lui Dumnezeu. Bunătatea lui se întinde la fel de sus ca cerul, iar credincioșia lui este la fel de vastă ca spațiul infinit. De asemenea, versurile acestui psalm amintesc responsabilitatea care îi revine fiecărui credincios de a împărtăși această laudă întregii lumi. Lăudându-L pe Dumnezeu cei credincioși dau mărturie despre măreția și bunătatea Lui celor care nu-L cunosc încă.

Motivele recurente de laudă exprimate în psalmii din Biblie sunt centrate în jurul speranței credinciosului în funcția și substanța lucrării lui Dumnezeu pentru mântuirea celui păcătos. Astfel, pentru cel credincios, expresia psalmică „îndurarea Lui ține în veac!” din Psalmul 136 reflectă o convingere profundă a permanenței harului divin, credința neclintită în bunătatea lui Dumnezeu și compasiunea veșnică față de umanitate. Într-o lume adesea marcată de instabilitate și schimbare, această afirmație oferă confort spiritual prin amintirea naturii neschimbate a milei divine în opoziție cu circumstanțele în continuă și rapidă schimbare ale vieții umane. În aceeași gamă a speranței credinciosului în lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu se înscrie și rugăciunea psalmistului: „Doamne, creează în mine o inimă curată”. Ea exprimă dorința de a scăpa de impuritățile inimii, gândurile și acțiunile care l-au îndepărtat de sfințenia divină. Psalmistul îi vorbește direct lui Dumnezeu ca si Creator, implorând puterea Lui creatoare să realizeze o lucrare profundă în suflet. De asemenea, Dumnezeu este bun pentru că El este sursa iertării. În Psalmul 130, subliniind că iertarea emană din prezența divină, psalmistul evidențiază centralitatea relației cu Dumnezeu în procesul reconcilierii și iertării. În acest proces legătura între iertarea păcătosului și frica lui de Dumnezeu devine loc de evlavie și recunoaștere a puterii și sfințeniei divine.

Să observăm că psalmistul spune „Bunătatea Ta ajunge până la ceruri”, și nu „Bunătatea Ta ajunge până la Pământ” în ciuda faptului că Dumnezeu este Cel care este în ceruri, iar omul pe Pământ și că de așteptat ar fi fost ca bunătatea Celui din ceruri să ajungă până la Pământ, nu până la ceruri. Iată de ce când vrem să interpretam psalmii Bibliei este imperativ să avem în minte și ideea că „fără îndoială, mare este taina evlaviei” (1 Timotei 3:16).