În căutarea păcii
Sub titlul „În căutarea păcii”, școala de sabat din săptămâna aceasta promovează, de fapt, pe fondul explicării textelor din epistola către Efeseni o ideologie militară. Metafora biblică din Evanghelii și din Epistole este doar un pretext pentru exprimarea unei gândiri nu numai nebiblice, dar chiar în opoziție cu învățătura lui Isus Hristos care spunea să iubești pe aproapele tău, dar care spunea și să iubești pe dușmanul tău, care spunea cine scoate sabia, de sabie va muri etc. Faptul că studiul încearcă să argumenteze că în Efeseni 6:10-20 Pavel vorbește „în mod special despre lupta comună a membrilor bisericii” și că „Pavel, ca un general, se adresează bisericii ca unei armate” este expresia hermeneuticii unei teologii aservite unei ideologii fondate pe violență și nu pe iubire.
Desigur, Pavel afirmă că noi avem de luptat, dar el nu spune că Biserica este o armată și cu atât mai puțin „o armată unită” cum se afirmă în lecția de duminică. Biserica nu este oastea lui Hristos. Aceasta idee a fost introdusă și dezvoltată în creștinism de Biserica Catolică. Ceea ce este prezentat în studiu este o învățătură catolică. La origine, gândirea creștină și reprezentanții ei – în conformitate cu învățătura lui Hristos – au condamnat războiul. Istoric vorbind, primul moment de cotitură – prima abatere marcantă de la aceasta poziție originală – poartă marca Sfântului Augustin care, teoretizând „războiul drept” va legitima războiul din punct de vedere teologic susținând că dacă Dumnezeu, printr-o prescripție specială îți ordonă să ucizi, atunci omuciderea devine o virtute.
Un al doilea moment istoric care accentuează cotitura imprimată de gândirea lui Augustin, va fi cel de la sfârșitul secolului al XI-lea când apare în creștinismul catolic noțiunea de război sfânt. Această cotitură depășește cu mult cea augustiniană de război drept. Din aceasta perspectivă, s-a considerat că războiul sfânt nu numai că nu îl ofensează pe Dumnezeu, dar chiar Îi face plăcere. Indulgența deplină, înțeleasă inițial ca mântuire sau ca o comutare a pedepselor înlocuind posturile și alte suferințe trupești, a fost acordată pentru prima dată în 1095 de către Papa Urban al II-lea cu ocazia promovării primei cruciade spunând că a se înrola pentru a face război împotriva necredincioșilor este un mijloc de mântuire. Astfel, în Evul Mediu, și nu numai în timpul cruciadelor, combatanții invocau ajutorul ceresc prin strigăte de război care aveau aproape întotdeauna o semnificație religioasă.
De asemenea, războiul împotriva „ereticilor” nu a fost mai puțin violent decât cel purtat împotriva „necredincioșilor”. Cunoaștem teribilul îndemn al Papei la masacrele de la Béziers din timpul campaniei împotriva albigenzilor: „Omorâți-i pe toți, Dumnezeu îi va recunoaște pe ai lui!” „. În acest sens războinic trebuie înțeleasă expresia Biserică militantă – Biserica este cea care, conform etimologiei, duce războiul pentru că motivele religioase fac imposibilă orice negociere și tind să ducă violența războinică la capăt, până la moarte. Așa se face că, mai târziu, pe vremea cuceririi Americilor în secolele al XV-lea și al XVI-lea, apoi a colonizării Africii în secolul XIX-lea, Biserica Catolică era fără nici o ezitare și deplin de partea cuceritorilor. Ea a justificat atunci evanghelizarea forțată, tot așa cum a justificat cruciadele. Doar pierderea puterii sale temporale pentru care Vaticanul este expresia supremă, și slăbirea, chiar stingerea influenței sale asupra societății, o vor face în secolul al XX-lea să revină la pacifismul originilor creștinismului.
În căutarea păcii, studiul nostru a rămas în sfera unei gândirii catolice de care catolicismul caută de mai multe zeci de ani să se emancipeze. Criticând papalitatea în așteptarea încercărilor finale există riscul să ne trezim departe de textul Bibliei.