Sigiliul lui Dumnezeu și semnul fiarei: Partea 2
Studiul din săptămâna aceasta își propune să folosească solia celor trei îngeri din Apocalipsa 14 ca să ne transmită trei doctrine ale bisericii care pot fi rezumate în felul următor: fiara este biserica romano-catolică, sabatul este sigiliu al lui Dumnezeu și duminica este semnul fiarei. Prezentarea este fidelă tradiției adventiste, tradiție de denunțare a organizațiilor religioase ale căror învățături sunt fundamentate pe interpretări ale Bibliei în disonanță cu cele ale denominațiunii. Din interiorul acestei tradiții, studiul precizează că: „Este extrem de important să ne amintim că profeția biblică descrie un sistem religios care a compromis Cuvântul lui Dumnezeu, a înlocuit Evanghelia cu tradițiile omenești și s-a îndepărtat de adevărul biblic. Aceste profeții sunt date de un Dumnezeu incredibil de iubitor pentru a-Și pregăti poporul pentru venirea lui Isus. Ele sunt o mustrare împotriva unor organizații religioase care s-au îndepărtat de Cuvântul lui Dumnezeu, deși nu neapărat și împotriva oamenilor din ele (vezi Apocalipsa 18:4). Mesajul nostru este despre un sistem care a înșelat milioane de oameni.”
Pertinentă în substanța ei, această precizare este mai puțin credibilă în ceea ce privește funcția sa. Mai exact, în contextul tradiției adventiste, ea are o funcție de excluziune. Ea este folosită pentru a transmite ideea că sistemul și organizațiile adventiste nu au compromis Cuvântul lui Dumnezeu, nu au înlocuit Evanghelia cu tradițiile omenești și nu s-au îndepărtat de adevărul biblic, în timp ce celelalte sisteme și organizații religioase au făcut lucrul acesta. Or, în mod obiectiv, nici un sistem religios nu rezistă tentației de a compromite Cuvântul și nici o organizație – chiar și nereligioasă – nu poate exista în afara tradițiilor omenești. Sistemul și organizațiile adventiste nu au făcut excepție, nu fac excepție și nu vor face excepție de la această regulă. Negarea sau ocultarea acestei realități sensibile este trăită rău de către credincioși asemenea unei trădări a încrederii. Așa se explică, de exemplu, avalanșele nesfârșite de postări și comentarii de pe rețelele sociale care denunță patologii – mai mult sau mai puțin grave – ale sistemului sau ale organizației. În fond, credincioșii nu caută să pună în evidentă niște fapte care cad oricum sub osânda legii, ci pretenția nesancționată de legile omenești a monopolului organizațional al trăirii „adevărului biblic”. Aceasta este o criză a tradiției adventiste care a generat și generează o criză de autoritate organizațională și care a adus în cele din urmă criza religioasă ilustrată prin numărul din ce în ce mai mare al scaunelor goale din casele de rugăciune.
Soluția în fața acestei triple situații de criză este recursul la principiul incluziunii, adică să ne recunoaștem și pe noi ca sistem și organizație printre acele sisteme și organizații religioase care au compromis Cuvântul lui Dumnezeu, au înlocuit Evanghelia cu tradițiile omenești și s-au îndepărtat de adevărul biblic. Aceasta postură ar fi în conformitate cu spiritul disperării din strigătul apostolului Pavel: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte? (…) cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului”. (Romani 7 : 24,25) A include și sistemul și organizațiile adventiste în rândurile celor care sunt mustrate pentru că s-au îndepărtat de Cuvântul lui Dumnezeu, nu trebuie să scandalizeze pe nimeni. Îngerului Bisericii din Laodiceea i se scrie: „zici: «Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic», și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol” (Apoc. 3:17). A recunoaște oficial criza bisericii pe rețelele mediatice și de la amvoane ar fi primul pas către rezolvarea ei. Nimeni nu este perfect si cu atât mai puțin o organizație religioasă care este făcută din oameni. Un astfel de demers nu implică nici un risc pentru biserică. Spiritul Profeției ne asigură: „Biserica lui Hristos de pe pământ va fi imperfectă, dar Dumnezeu nu își nimicește biserica din cauza nedesăvârșirii ei. Întotdeauna au fost și vor fi unii conduși mai mult de zel decât de cunoaștere”[1].
Fără cunoașterea personală a dragostei lui Hristos, speranța mântuirii nu este în niciun sistem religios și cu atât mai puțin în vreo organizație religioasă. Toate aceste aporii denominaționale sunt, prin urmare, fără rost, sunt gălăgii ale galeriilor de suporteri pasionați și de cele mai multe ori de bună credință – este cazul să o spunem. Ceea ce este important și contează pentru credinciosul sincer este că sigiliul lui Dumnezeu și semnul fiarei nu vor fi purtate de organizații religioase, ci de oameni.
[1] E.G. White, Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, https://m.egwwritings.org/ro/book/2012.270#330