Pronume fără nume
Curat murdar coane Fănică, deranj mare, Biserica Anglicană vrea să schimbe pronumele lui Dumnezeu. Piers Morgan, un ziarist al presei de scandal este cel mai supărat. Ca el, diverși cruciați evanghelici și nu numai, s-au pus cu tunurile vociferărilor pe cei care au îndrăznit să pună în discuție o asemenea năzbâtie.
Ca observator oarecum independent pe mine nu m-ar afecta o asemenea decizie, chiar și în cazul unei ridicări la rang de dogmă, pentru că nu sunt sigur că aș urma-o. Spun independent pentru că nu mă asociez nici unei tabere, ambele fiind la fel de departe de esența problemei după umila-mi părere.
Promotorii încearcă o disperată lărgire a spectrului creștin. Această manevră politică este generată de cel puțin doua realități de pe insulele britanice. Este greu, foarte greu, să vorbești în Regat împotriva mișcării de acceptare a fluidității genurilor fără să fi pedepsit, și aici vorbesc chiar la nivel penal. Cu alte cuvinte, nici Biserica Anglicană, nici alte denominațiuni nu s-au pronunțat categoric împotriva acestor schimbări iar ele au devenit parte din peisaj într-un fel care nu poate fi întors la forma inițială.
Adițional, un recensământ din anul 2022 a confirmat cu cel puțin 10 ani mai devreme decât se aștepta scăderea creștinismului sub 50% in Marea Britanie. Asta înseamnă că o readucere în prim planul opiniei publice a credinței creștine este un imperativ care nu mai suferă amânare.
Sper că acest mod simplist de prezentare a contextului religios și social va edifica observatorii externi care fie sunt indignați ori dezgustați de acest subiect în stadiu de propunere pe moment, dar care va deveni normă curând (predicția mea).
Împotrivitorii au de partea lor tradiția și nimic mai mult. Din nefericire pentru această tabără, „așa am pomenit” nu mă mai sensibilizează de fel.
Înțelegerea mea este mai nuanțată și oricât aș vrea sa iau apărarea împotrivitorilor, nu pot să nu le amintesc de câteva caracteristici ale lui Dumnezeu pe care creștinismul le-a ignorat de-a lungul veacurilor.
Dumnezeu este impersonal. Ioan ne spune în evanghelia sa că Dumnezeu este Duh, iar cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și adevăr. Nu m-aș încumeta să-I atribui lui Dumnezeu genul masculin chiar dacă Domnul Isus însuși ne învață în rugăciunea domnească să spunem Tatăl nostru. Discuția respectivă nu era despre ce sex/gen are Dumnezeu ci despre rugăciune.
Mai mult, Dumnezeu nu ne-a încunoștințat nici măcar de numele Său, chiar dacă Scriptura ne sugerează o serie de posibilități cum ar fi Elohim, Emmanuel, Iehova și multe altele. În discuția cu Moise, Dumnezeu răspunde insistențelor de a se identifica cu sintagma „Eu sunt cel ce sunt”. În sine, această afirmație ar trebui să fie edificatoare și să ne potolească dorința de cunoaștere nenecesară. Nu ne folosește cu nimic să știm numele Lui ca mai apoi să-l rostim fără discernământ cu speranța că vom fi luați în seamă de Dumnezeu însuși sau de cei cărora le servim „Doamne, Doamne”. Domnul Hristos ne avertizează în cel mai serios mod cu putință în Evanghelia după Matei: “Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia Cerurilor, ci doar acela care face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne, n-am profeţit noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? N-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci le voi spune limpede: «Niciodată nu v-am cunoscut! Plecaţi de la Mine, voi, cei ce săvârşiţi fărădelegea!»”
Dacă noi ca muritori nu avem nici cea mai mică certitudine în ceea ce privește numele lui Dumnezeu, de ce suntem așa determinați să-I dăm un prenume pe care să-l impunem și celorlalți?
Cei ce se roagă o fac fără nici o problemă, mai ales în circumstanțe dificile. Daniel a înfruntat chiar pedeapsa capitală rugându-se cu ferestrele deschise. Istorisirea din cartea lui Daniel de la capitolul 6 este mult mai serioasă decât ce dorește Biserica Anglicană să facă în privința pronumelui lui Dumnezeu. Nimeni nu se putea ruga unui dumnezeu sau unui om cu excepția lui Darius, Împăratul. Atitudinea de om al rugăciunii nu l-a afectat pe Daniel în nici un fel. Același nivel de indiferență mă încearcă și pe mine la auzul schimbărilor propuse.
Nu în ultimul rând, cei care se roagă cu aroganța celor neprihăniți, se vor găsi mistuiți de propriile frustrări. Episodul de pe muntele Carmel în care Ilie face de rușine profeții lui Baal este edificator. 1 Împărați 18 ne expune în detaliu riscurile pe care un închinător și le asumă când se roagă dar nu știe cui anume se roagă. Ironia lui Ilie produce un răspuns la limitele paroxismului din partea profeților falși, pentru simplul motiv că s-au lăsat atrași în cursa întinsă de Ilie mânați de siguranța punctului în care se poziționaseră.
Suntem noi cumva în măsură să riscăm totul pe mâna pronumelui lui Dumnezeu? Cine ne garantează că nu vom sfârși în rușine?
Nu îmi doresc nimic mai mult decât ca această situație să vă fi adus aminte de rugăciune ca stil de viață mult mai mult decât gramatică sau sintaxă, practică mai mult decât teorie.