O biserică educată se va prezenta altfel lumii!

Noroiul mediatic care se scurge pe obrazul bisericii este din ce în ce mai greu de suportat de credincioșii sinceri și devotați. Oroarea celor dezvăluite pe diferite site-uri web, pe rețele sociale, pe conturi personale, comunități, pagini Facebook, Instagram, Youtube etc. îi scandalizează și îi plonjează în trăiri dramatice pe credincioșii cauzei în care străbunicii, bunicii, părinții și ei înșiși s-au investit cu toată puterea, cu tot sufletul și cu toata ființa lor. Bărbați și femei care au preferat închisoarea, exilul, sărăcia, suferința din dragoste și fidelitate pentru învățătura lui Hristos sunt torturați în fiecare zi cu valuri de știri mediatice despre corupția din biserică. Nu le vine să creadă că oamenii bisericii lor sunt „iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, neîmblânziți, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfați, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea.” (2 Timotei 3: 2-5) Nu le vine să creadă că „sunt printre ei unii care se vâră prin case și momesc pe femeile ușuratice, îngreuiate de păcate și frământate de felurite pofte, care învață întotdeauna și nu pot ajunge niciodată la deplina cunoștință a adevărului.” (2 Timotei 3: 6,7) Rușinea, furia și dezgustul care alimentează consternarea acestor credincioși nu trebuie trecute cu vederea. Aceste trăiri sunt obiective, sunt dureroase, sunt un fapt.

Îi înțeleg pe deplin pe cei care cer ca să se deschidă dosarele cum îi înțeleg și pe cei care au deschis sau deschid procese mediatice pentru a avea acces la adevăr, pentru a-i asculta pe martori, pentru a retrăi mărturia victimelor a căror încredere a fost violată, pentru a supune judecății comunității de credință pe vinovații și complicii lor, pentru a restabili demnitatea femeilor și bărbaților care au fost excluși, izolați, ostracizați, puși la index, nedreptățiți, abuzați, manipulați, șantajați spiritual, mințiți, reduși la sclavie spirituală pentru a satisface înclinațiile perverse ale impostorilor deghizați în îngeri păzitori. Îi înțeleg pe cei care militează pentru transparență în funcționarea bisericii. Îi înțeleg pe deplin pe cei care fac apel la punerea în discuție în spațiul mediatic a probității administratorilor bisericii care postează pe diferite platforme media imagini și informații despre abundența din viața lor, în timp ce mulți credincioși se luptă cu facturile, cu frigul, cu aberațiile care roiesc în jurul persoanelor vulnerabile, cu lipsa de o viață comunitară reală, animată de o credință rațională și cu candoarea care face din ei o pradă ideală pentru prădători. Îi înțeleg pe deplin pe cei care – pe Internet – trag la răspundere clerul pentru că ascunde infracțiunile deturnând legea nemiloasă a tăcerii și a secretului în datorie sfântă de a salva reputația bisericii, de a onora dragostea și Numele lui Hristos. Înțeleg toate acestea.

Văd cum mulți dintre credincioși sfârșesc prin a se grăbi spre ieșirea din biserică. Aici încep să înțeleg mai puțin, aproape nimic. De ce să părăsești biserica? Pentru că îți dă motive să o critici? Nu este nimic rău în a critica biserica atunci când o iubești așa cum este. Bârfă și fărădelege este când critici după ce ai trântit ușa bisericii și ai ieșit în stradă pentru că tu ești curat în timp ce cei care sunt înăuntru sunt murdari. Nu este nimic rău să denunți păcatul și depravările din biserică. Este însă greșit să le atribui doar altora crezându-te pe tine însuși nevinovat, bogat, sănătos și bun. Acesta este răul. Cei care au vrut să smulgă neghina din lanurile de grâu a trebuit să admită că binele și răul vor coexista în biserică până la seceriș. A trebuit să admită că până la sfârșitul timpului vor fi impostori, mincinoși, demagogi, trădători care vor lucra în „casa de rugăciune” făcând-o să semene uneori atât de mult cu o „peșteră de tâlhari” în care se plimbă schimbătorii de bani. În condițiile acestea, se mai poate schimba ceva? Desigur. Ca parte a bisericii fiecare ar putea să-și schimbe felul de gândire despre sine: daca este adevărat că neghina și grâul vor conviețui în biserică, atunci este tot atât de adevărat că sfințenia și diabolicul vor conviețui și în fiecare dintre noi. Aceasta gândire ne-ar fi profitabilă. Ea ne-ar împiedica să ne purtăm ca niște puritani ipocriți, ca niște cenzori pretențioși dar fără rezultate, ca niște comentatori care înscriu goluri stând pe tușă. Ea ne-ar permite să ne cunoaștem mai bine și ne-ar împinge să a ne implicăm mai profund într-o mișcare de educare a bisericii care are nevoie de schimbare prin cunoaștere și recunoaștere. O biserică educată se va prezenta altfel lumii.