Judecata

Studiul „Judecata” este o punere în perspectivă spirituală a unei doctrine construite cu reprezentări sociale geo localizabile, dar cu pretenții de universalitate. Mai exact este vorba de doctrina judecății finale promovată aici în matrița justiției americane din secolul al XIX-lea. Narațiunea promoțională a doctrinei judecății finale este construită cu noțiuni conotate denominațional cum ar fi „Judecata preadventă”, „Judecata din timpul miei de ani”, „Judecata executorie”, „Moartea a doua”. Efectul urmărit este inițierea orientată a credinciosului într-un câmp care aparține în totalitate credinței și la care cunoașterea obiectivă nu are acces.

Elementele obiective, adică observabile, experimentabile, repetabile și discutabile pe care se sprijină aceasta doctrină sunt toate expresii, reprezentări și semnificații ale gândirii lui Dumnezeu în general despre o răsplata viitoare pentru conformitatea sau non conformitatea normativă a viețuirii cuiva la un moment dat. Aceste elemente sunt prezente de-a lungul timpului în toate culturile. În Egiptul antic, judecata finală este concepută ca un proces în care omului i se recunosc sau nu drepturile la viața veșnică, un proces în care cel judecat se confruntă cu dușmanii săi și în care dă socoteală pentru acțiunile sale și pentru modul său de viață pe Pământ. Grecii cât și romanii credeau că după moarte, sufletele coboară într-un loc pentru a fi judecate după cele făptuite în timpul vieții. În hinduism sau în budism ideea de judecată finală se regăsește în ceea ce aceste credințe desemnează prin karma. În islam judecata finală include cântărirea faptelor pe un cântar pentru ca fiecăruia să i se dea răsplata sau pedeapsa meritată conform faptelor sale.

Iudeo-crestinismul, în ciuda faptului că adoră un Dumnezeu care se interzice închipuirii sau imaginației umane, își oferă și el o restituire a gândirii lui Dumnezeu despre judecata viitoare sau finală. Această restituire a devenit o dogmă cu dublă origine: a) Biblia și b) interpretarea Bibliei. Aceasta restituire a gândirii lui Dumnezeu se folosește în Biblie de o semantică a noțiunii de judecată care pendulează între salvare / mântuire și ardere în foc a păcătoșilor trecând prin anchetare și condamnare / achitare. La această semantică biblică, interpretările au adăugat un imens corpus de presupoziții, deducții și viziuni care mai de care mai înfricoșătoare.

Toate aceste elemente pot fi studiate în mod obiectiv. Dar faptul că pot fi studiate obiectiv nu înseamnă că realitatea pe care o tratează este accesibilă cunoașterii obiective. Una este să studiezi un text sau un discurs despre judecata finală ca obiect de cercetare – obiect la care omul poate avea acces – și alta este să studiezi judecata finală în sine care ca obiect sensibil este dincolo de sfera de percepție la care are acces ființa umană. Una este să îți fundamentezi credința pe un text și alta este să impui o dogmă pe baza credinței într-un text care la rândul lui nu este altceva decât mărturia unei credințe.

Fără a pune la îndoială „judecata finală” ca posibilitate accesibilă în alt univers decât cel care este al nostru astăzi, în fața evidențelor culturale, a textului biblic și a interpretărilor teologice apar totuși întrebări majore la care studiul nu răspunde pentru că pur si simplu nu le formulează. De exemplu: La ce și cui folosește o astfel de doctrină? În afara de rolul ei de instrument de gestiune sau cum se spune mai recent de management social care este aportul ei spiritual în favoarea unei persoane care caută mântuirea? Cu ce este mai puțin periculoasă specularea curiozității umane privind viitorul prin această învățătură decât, de exemplu, prin ghicire?

Onestitatea intelectuală nu numai că nu este un dușman al credinței, ea îi este chiar un bun prieten.