Povestea rabinului
Martin Buber, filozof austriac de origine evreiască, în cartea Tales of the Hasidim îl menționează afectuos pe rabinul Simcha Bunam din Peshischa, unul dintre liderii cheie ai iudaismului hasidic din Polonia secolului al XVIII-lea printr-o istorisire cu tâlc. Iar Andrei Pleșu, cunoscut eseist și publicist român, inspirat de Buber, consemnează în cartea Parabolele lui Iisus: Adevărul ca poveste că istorisirea era una dintre poveștile preferate ale rabinului și folosită mereu la cursurile sale de predare. Povestirea sună așa:
“După mulţi ani de sărăcie grea, care însă nu i-au zdruncinat încrederea în Dumnezeu, rabinului Eisik din Cracovia i s-a poruncit în vis să meargă să caute o comoară la Praga, sub podul care duce la palatul regal. După ce visul s-a repetat de trei ori, rabinul Eisik s-a hotărât şi a plecat la Praga. Numai că podul era păzit zi şi noapte de gardieni, astfel încât rabinul nu îndrăznea să se apuce de săpat. Venea însă în fiecare dimineaţă lângă pod şi îi dădea târcoale până seara. În cele din urmă, şeful pazei, intrigat de ceea ce vedea, l-a întrebat, politicos, ce caută acolo: caută ceva anume sau aşteaptă pe cineva? Atunci rabinul Eisik i-a povestit visul datorită căruia venise de atât de departe la Praga. Paznicul a izbucnit în râs: ’Bietul de tine, cu pingelele tale tocite! Ai pornit la asemenea drumeţie de dragul unui vis! Deh, aşa e când te încrezi în vise! Şi eu ar fi trebuit să-mi iau picioarele la spinare, când mi s-a poruncit odată, în vis, să merg la Cracovia şi, în odaia unuia pe care, chipurile, îl chema Eisik, fiul lui Jekel, să sap undeva după sobă, ca să găsesc o comoară. Eisik, fiul lui Jekel! Parcă mă văd la locul cu pricina – unde probabil jumătate din locuitorii evrei se numesc Eisik şi cealaltă jumătate Jekel – scotocind prin toate casele!’ Şi paznicul a izbucnit din nou în râs. Rabinul Eisik s-a înclinat, s-a întors acasă, a dezgropat comoara şi, cu o parte. din ea, a construit o casă de rugăciune care se numește Școala „Reb Eisik Reb Jekel “.[1]
După ce-și termina povestea, rabinul Bunam obișnuia să le spună studenților săi: „Amintiți-vă de această poveste și primiți învățătura ei: că există ceva care nu se găsește nicăieri în lume, nici măcar lângă Cel Drept și Sfânt (Zaddik), dar există însă un loc unde poate fi găsit”.[2]
Tipic poveștirilor evreiești, forța motrice constă tocmai în caracterul lor paradoxal. Tot Andrei Pleșu este cel care, la nivelul cel mai descriptiv, interpretează ilustrația într-un registru existențialist și foarte precis: „(a) De cele mai multe ori, ceea ce cauţi e la îndemână, în lumea ta, în casa ta, în interiorul tău. (b) Pentru a găsi ceea ce cauţi, trebuie mai întâi să faci un lung ocol, să te întorci la tine de departe, să faci un drum. ’Aproapele’ se valorifică numai după o laborioasă experienţă a ’departelui’. (c) De multe ori, a fi credul e mai rentabil decât a fi sceptic. A lua visele în serios poate aduce beneficii pe care ’spiritul critic’ şi ’rezonabilitatea’ le ratează. (d) Pentru a lua visele în serios, nu trebuie să abandonezi cu totul discernământul. Numai după ce rabinul Eisik visează de trei ori acelaşi lucru, decizia lui de a porni la drum i se pare justificată. (e) Când ai găsit ceea ce cauţi, nu trebuie să ţii ’comoara’ doar pentru tine. Recomandabil e să o investești şi în beneficiul celorlalţi, al comunităţii. (f) ’Soluţia’, ’răspunsul’, e în preajma ta, dar pentru a o descoperi ai nevoie de intervenţia salutară a unui ’străin’: străin de țara ta, de religia ta, de limba ta, de cultura ta. Imediatul ’comorii’ se dezvăluie ca beneficiu al ’străinătăţii’, al unei temporare înstrăinări de sine şi de mediul tău familiar. (g) ’Adevărul’ nu e de negăsit, dar el nu se află neapărat în teritoriul previzibilului, al înţelepciunii ’instituţionalizate’. El poate fi atins, este cu siguranţă într-un loc anume, dar, de regulă, în alt loc decât cel în care-l cauţi.”[3]
Cu toate acestea, nu putem rezista ispitei și ne simțim atrași de fasonul alegorizant al povestirii. E teribil de tentant să contemplăm ilustrația în acest registru simbolic: pe cine reprezintă rabinul? ce este concret, comoara? ce vise sunt valide? pe cine întruchipează străinul? ce simbolizează distanța?, etc. Însă povestea rabinului nu e o parabolă în sine și nici alegorie pentru semnificații contextuale ulterioare. E o poveste hasidică, o ilustrație fictivă dar utilă, care operează cu elemente existențiale puternice. În esență este vorba despre o căutare. Una fundamentală, existențială. Trebuie că există ceva specific, ce posedă aura unei valori greu de găsit, și care merită efort și timp. Ar putea fi orice de la profesie, familie, bunuri materiale, realizări spirituale, perfecțiune morală, persoane speciale, cauze filantropice și până la supraviețuirea în sine pe acest pământ.
Dar mai există și-o altă povestire, tot despre o comoară, spusă de un alt rabin, care a comis păcatul de neiertat să prezinte acest gen de ilustrații ca repere semiotice ce indicau spre o realitate care deja se afla în mijlocul audienței, chiar foarte aproape de cei care caută ceva mai mult decât simpla supraviețuire. Iar povestirea sună așa:
„Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte, o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are, şi cumpără ţarina aceea.” (Matei 13:44)
O parabolă scurtă, dar dinamică. Cinci verbe într-un singur verset: găsit, acoperit, merge, vinde, cumpără plus două provocări concrete: găsirea comorii și cumpărarea ogorului. În această ordine. Ordine care te obligă la respectarea unor etape fundamentale în economia căutărilor existențiale. Comoara se poate găsi dar n-o putem deține fără achiziționarea ogorului. E un preț care trebuie plătit, în ciuda caracterului complet gratuit al harului. Sau mizând pe momente fortuite din viață, speculând la bursa valorilor religioase, să cumpărăm țarina în speranța că poate vom găsi comoara. Iar nu puțini sunt gata să facă achiziția fără ca mai întâi să identifice tezaurul. Asta este situația în care declarăm cu emfază „noi avem adevărul”. Oare chiar îl avem? Nu cumva doar o idee, o umbră, o formă fără însă a-l deține efectiv? Mă refer aici la adevărul cu majusculă, și nu la formule teologice codificate după chipul și interpretarea noastră. Poate că avem harta, dar harta nu-i totuna cu teritoriul. „Interpretarea contează, adevărul fiind deja în posesia noastră”, se postulează adeseori cu o certitudine dezarmantă. Dar asta e o concepție ce operează în dauna realității, una seducătoare, cu multe efecte colaterale, printre care inhibarea de a continua demersul. Și pentru că suntem convinși că avem și comoara și țarina, am sistat de mult operațiunile de forare în solul evangheliei.
Dar n-ar trebui să fie în jur, în perimetrul nostru denominațional? Oare n-am fost conduși la țarină de visele și viziunile timpurii? Nu ni s-a spus că este aici? Însă parabola e foarte clară: împărăția cerurilor nu este nici vizibilă, nici la suprafață. Trebuie să explorăm, să investigăm. În ce măsură suntem dispuși să continuăm căutarea existențială? Poate vă amintiți că rabinului i-a luat mult timp (distanța de la Cracovia la Praga), doar pentru a se întoarce cu mâna goală. Totuși, aici este un mare adevăr biblic. Căci pentru a găsi ceva, mai întâi trebuie să pierzi. Sună nebunesc dar așa este evanghelia. Aceasta a fost perspectiva terifiantă care i s-a prezentat lui Nicodim (Ioan 3) când Isus a indicat o singură opțiune: trebuie să începi din nou, trebuie să ‚mori’ înainte de trăi. Altă cale nu există.
Speranța mea este să nu abandonăm viziunea reformatorilor și a pionierilor și să începem să săpăm din nou în propriul perimetru personal și denominațional pentru a recupera Comoara. Dar cum vom ști că am găsit-o? Răspunsul este unul singur și este biblic: doar după ce-am vândut totul. Altfel nu se poate.
[1] Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus: Adevărul ca poveste, 2012, Editura Humanitas, București, p.14.
[2] Cf. Andrei Pleșu, op. cit., p.15
[3] Cf. Andrei Pleșu, op. cit., pp.15-16