Săptămâna de rugăciune sau mitul eternei reîntoarceri

Sfârșitul fiecărui an calendaristic marchează cu fierul înroșit în calendar, în mod aproape mistic, un timp care se doreşte a fi rupt de cotidian, numit Săptămâna de rugăciune. La origini, această perioadă ,,atemporală”, ascunsă de rutina zilnică, avea un impact în viața credincioșilor fiind o săptămână în care se puneau ţinte, se luau noi hotărâri şi angajamente, se făcea un bilanț al vieții personale dorindu-se în mod sincer o creştere în experienţa spirituală şi sfinţirea vieţii.

În prezent, dezideratele au rămas aproximativ aceleași dar efectele sunt cu totul altele, pe undeva, producându-se un scurt-circuit. Astăzi, Săptămâna de rugăciune a devenit o succesiune de întâlniri în care se practică un fel de autoflagelare; adică, omul face nu neapărat ceea ce îi place, dar crede, cel puţin, că ceea ce face, face bine spiritului precum un calmant în diminuarea durerii. Nu este bun la gust, dar ameliorează disconfortul. Așadar, acțiunile se înscriu într-un fel de ,,Săptămâna neagră a sufletului”, cu un ritual a cărui simbolistică este golită de sensul inițial: în prima seară se aprinde torţa Săptămânii de rugăciune  şi se pleacă în aplomb, dar cu zel eliptic, revenind puternic abia la finalul săptămânii când fiecare suflet strigă cu putere ,,S-a sfârşit”!

Pe parcursul Săptămânii de rugăciune se trece printr-un fel de Vale a Plângerii. Predicile amestecă prelegeri oficiale şi intervenţii ale vorbitorului (laic sau pastor) care, la fel ca şi rugăciunile, nu sunt neapărat în legătură cu viaţa cotidiană şi problemele reale; la toate acestea se mai adaugă şi o serie de ritualuri advente ,,ancestrale”, de pe vremea pionierilor, care mai au un ecou slab doar pentru că sunt vechi şi „tradiționale”.  În rugăciuni, fraţii fac referire mereu la anul care s-a scurs şi constată, în mod ciclic şi dramatic, că nu a fost destul de rodnic pentru viaţa spirituală a comunităţii şi a lor. Se începe cu mulţumiri generale – Îţi mulţumim pentru soare, apă, aer, caldură, pensii, salarii, libertate şi pentru Cuvânt, şi pentru că El… a fost cu noi – dar, din lipsa unei practici personale, distrusă de deprinderi de natură mai curând instituțională, se alunecă spre expresii goale de sens şi semnificație pe plan individual. Scenariul este completat de reacții emoționale bazice în care se cere iertare pentru păcatele cultivate de-a lungul decadelor, păcate încă nepărăsite şi neuitate. Pentru aceleaşi păcate, păcătosul nenorocit s-a rugat deja în fiecare seară. Un nonsens: I se aduce Domnului la cunoştinţă încă o dată o listă de păcate, reiterate din anul precedent sau seara de dinainte. După ,,post, plânset şi bocet” se iau angajamente orale, publice, cu rol de tranchilizant pentru conştiinţa colectivă, din nou în contra-sensul acestui ritual, care ar trebui să se înscrie într-un demers de natură individuală de reparație a conștiinței. Ceea ce este interesant de remarcat din experiența acestei săptămâni este faptul că și țintele colective care fac obiectul rugăciunilor sunt reiterate de la an la an și de la seară la seară, fără vreun bilanț pozitiv. Ca o reiterare a unui timp mitic, ciclic, al eternei reîntoarceri.

Privind în urmă, poate că te  întrebi: Cum se poate depăși acest decalaj, între obiectivele acestei activități și realitatea practicilor sale? Răspunsul rămâne o chestiune de conștiință individuală în raport cu un prezent continuu al harului. Săptămâna de rugăciune ar trebui reînscrisă în adevărul prezent, adevărul ancorat într-o spiritualitate care se trăiește acum și aici, personal. Ea poate fi materializată într-o rugăciune, rugăciunea omului pocăit care își doreşte schimbarea, care are și un conținut concret pentru aceasta și la care face referire:

Doamne, Îţi cer iertare pentru că mi-am bătut joc de Tine! Îmi pare rău că în goana mea după vânt Te-am clasat mereu pe ultimul loc! Ajută-mă să scap de rutină, să cânt cu zâmbet, să mă rog ca şi când aş vorbi cu un Tată, să lucrez ca pentru un prieten. Când mă rog pentru săraci, vreau să fiu dispus să-i ajut. Când mă rog pentru Duh Sfânt, vreau să stăruiesc după El. Când mă rog pentru minuni vreau să fiu sigur că Tu poţi totul. Pune Duh Sfânt pe buzele mele şi sfinţeşte-mi vorbirea, astfel încât cuvintele mele să aibă putere şi să fie un balsam pentru cei aflaţi în suferinţă! Schimbă-mă zilnic Doamne, aşa cum vrei Tu, până în ziua când Te voi vedea faţă în faţă şi când  îmi vei oferi ca dar suprem al dragostei Tale… NEMURIREA!