Flăcările iadului
Studiul biblic de săptămâna aceasta – Flăcările iadului – pune în discuție o învățătură bisericească și anume starea omului după moarte sau în moarte. Fără putință de obiectivare, doctrina dezbătută rămâne un discurs despre ceva imaginat, despre o realitate închipuită adică existând în afara sensibilului. Orientarea apologetică a aporiilor pe această temă – vizând demontarea doctrinelor despre iad, purgatoriu, suflete fără trup etc. – ar putea crea iluzia explicării verificabile a unui obiect tangibil. Dar daca urmăm îndemnul biblic „Cercetați toate lucrurile și păstrați ce este bun” (1 Tesaloniceni 5:21) , ne dam seama că nu putem în mod obiectiv cerceta starea omului după moarte sau în moarte pentru că simțurile noastre nu au acces la această stare. Prin urmare, chiar și numai această banală observație empirică, pe care o poate face oricine, impune retoricii credinciosului sincer și onest din punct de vedere intelectual, luarea în considerare a trei limite ale naturii umane: neputința de a face din starea omului după moarte sau în moarte un obiect de cercetare, condiționarea credinței de către experimentarea îndoielii și absența referințelor etice și morale în afara unei factualități.
Una dintre condițiile de bază pentru efectuarea unei cercetări, condiție de care orice cercetător ține cont, este fezabilitatea cercetării. Iar, printre altele, fezabilitatea cercetării este în mod fundamental legată de posibilitatea cercetătorului de a avea acces la obiectul cercetării lui. Cum ar putea omul să cerceteze starea omului după moarte sau în moarte când la această stare el nu are acces în postura de cercetător, ci numai de mort? În mod obiectiv, nimeni, dar absolut nimeni în afară de Dumnezeu nu știe care este starea omului după moarte sau în moarte. Așadar, orice vorbire despre starea omului după moarte sau în moarte este de ordinul credinței, adică este discurs despre ceva ce omul nu a văzut, nu a auzit, nu a pipăit, dar și-a imaginat și transformat în doctrină. Oricare ar fi referințele pe care se sprijină imaginarul acesta, credinciosul sincer și onest îl consideră ca interpretare și nu ca o realitate materială. Nimeni nu a avut și nici nu are acces la „viermele nemuritor”, la „flăcările iadului”, la „sfinții din purgatoriu” sau la „sufletele fără trup” despre care se vorbește în studiu, ca să facă vreo cercetare asupra stării omului după moarte sau în moarte.
O altă limită a cercetării stării omului după moarte sau în moarte este condiționarea credinței cercetătorului de către experimentarea îndoielii. Orice cercetare este inițiată de ipoteze. Si orice ipoteză este expresia unei credințe. Faptul că cercetătorul își formulează credința sub forma unei presupoziții indică luarea în cont și a posibilității că ceea ce crede el s-ar putea să nu fie în realitate adevărat. A cerceta Scripturile în legătură cu starea omului după moarte sau în moarte implică pentru credinciosul sincer și onest intelectual obligația de a-și însoți tot timpul credința sa cu îndoiala. Noi nu credem în nemurirea naturală a sufletului, dar trebuie să admitem că nu avem nici un argument obiectiv care să probeze că odată cu trupul moare și sufletul. Același lucru este valabil și pentru cei ce cred diferit de ceea ce credem noi despre starea omului după moarte sau în moarte.
În sfârșit, o a treia limită majoră a cercetării stării omului după moarte sau în moarte este cea a condițiilor necesare pentru ca cercetătorul să poată distinge ce este bun de ce este rău în ceea ce a descoperit, și apoi, bineînțeles, să păstreze ce este bun, cum spune Biblia. Această discriminare între „bun” și „rău” cercetătorul credincios o poate face doar cu aplicarea unor referințe confirmate deja asupra rezultatelor cercetării sale. Desigur Biblia pune la dispoziția celui care cercetează principalele referințe în ceea ce privește binele și răul, dar cercetarea sa având ca obiect starea omului după moarte sau în moarte, nu-i oferă nici un rezultat concret, tangibil, sensibil pe care să își proiecteze referințele biblice. Reflexivitatea omului este încadrată de spațiu, timp și număr. Moartea le ignoră pe toate acestea. Înțelegerea stării după sau în moarte îi scapă omului.