Congresul Internațional Adventist de tineret din Finlanda
Ajutor în miez de noapte: un bilanț subiectiv
Creștinismul timpuriu, așa cum a fost el promovat și practicat atât de către Isus, și de către ucenici apoi, a avut, printre elementele sale centrale, ideea de comunitate. Astfel, biserica primară este reprezentă de către comunitate (primară) și nu de zidurile unei clădiri, oricât de impozantă ar putea ea să fie. “Toți cei ce credeau erau împreună la un loc și aveau toate de obște. […] Toți împreună erau nelipsiți…” (Faptele Apostolilor 2:44-46) Mai mult de atât, termenul grecesc ekklesia, care este folosit în Noul Testament atunci când se vorbește despre biserica primară, se referă la o adunare de oameni, priviți ca o comunitate de sine stătătoare. Semnificația a început să se modifice odată cu instituționalizarea creștinismului, materializată între altele, în apariția lăcașelor de cult (biserici) adăpostind structuri organizatorice ecleziale, care, de-a lungul secolelor, s-au dezvoltat din ce în ce mai mult. Clădirile (precum Nôtre Dame, Catedrala din Köln sau Westminster Abbey) și instituțiile au devenit mai importante decât enoriașii.
Revenind asupra primei paradigme, creștinismul timpuriu pune accentul pe comunitate, pe legăturile interumane, pe relația cu semenii, reflexie a cuvintelor cristice “iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Cu toate acestea, de-a lungul secolelor, orientările s-au modificat și complexificat, din punct de vedere social, politic, societal, economic, cultural, astfel încât astăzi există denominațiuni religioase care fie exacerbează accentul asupra comunității, uitând cu desăvârșire dimensiunea spirituală a unei întâlniri, fie se concentrează asupra aspectului religios-spiritualizat până la ruptura cu realitatea, eliminând cu desăvârșire legătura interumană, atât de necesară.
În România, în urma experiențelor avute cu și în cadrul unor denominațiuni putem observa că al doilea scenariu este destul de frecvent, scenariul în care lipsește legătura interumană. Acest fapt poate fi explicat prin efectele perioadei comuniste, perioadă în care oamenii trebuiau să fie mai rezervați în privința exteriorizării propriilor gânduri și credințe religioase din motive de cenzură. Acestea, împreună cu efectele schimbărilor post-revoluționare, care au impulsionat o direcție a societății bazată pe valori individualiste, fac ca drumul să fie încă lung spre atingerea “legăturii frățești” ale primelor secole ale biserici comunitare. Această tendință am putut-o resimți în această vară când, participând la Congresul Internațional Adventist de tineret din Finlanda, am primit o întrebare care m-a lăsat fără reacție: “dacă ai o problemă în mijlocul nopții, care sunt primele trei persoane la care apelezi? Sunt membrii din biserica ta?”. Motivele pentru care răspunsul la această întrebare ar fi mai curând negativ sunt multiple, însă fondul este același: lipsa “dragostei dintâi” (Apocalipsa 2:4)
În acest context, după acest bilanț subiectiv, se impune ca o evidență faptul că una dintre priorități atât la nivel individual, cât și colectiv a bisericilor noastre în forma lor actuală, profund instituționalizată, ar trebui să fie concentrarea pe oameni pentru a le cunoaște nevoile, pentru a-i ajuta și a le fi sprijin. Doar acționând în acest fel comunitățile pot fi revitalizate, legăturile strânse, iar atunci când ar exista o problemă în miez de noapte, primele trei persoane solicitate să fie “frați” din marea familie a bisericii.