Declinul socio-cultural al adventismului românesc

Adventismul din România a apărut ca o mișcare cultural-reformatoare. Încă de la începuturile sale, Mișcarea adventistă s-a implicat foarte serios în trei sectoare ale societății: reforma sanitară, libertatea de conștiință și educația. Pionierii care au înrădăcinat adventismul pe aceste meleaguri erau personalități marcante ale societății românești, iar unii dintre ei aveau influență până la nivelul Casei Regale a României.          

În perioada 1900-1920 adventismul începea să fie din ce în ce mai  prezent în orașele, târgurile și satele de pe actualul teritoriu al României, continuând la început pe linia coloniștilor germani, dezvoltându-se apoi printre români prin intermediul predicatorilor autohtoni. Dintre aceștia s-au remarcat: Petre P. Paulini, Ștefan Demetrescu, Constantin Popescu (care studiase sculptura la Viena), Petre Păunescu (maior), Istvan Kelemen, Johann Bauer etc. Majoritatea au studiat teologia la Friedensau în Germania, imprimând o rigoare în gândirea și în organizarea adventiștilor din Romania.

Perioada interbelică a fost numită pe bună dreptate perioada de aur a adventismului din România. În Transilvania, printre români, maghiari și sași, și de asemenea în Vechiul Regat, așteptarea Revenirii lui Iisus Hristos a găsit mai mulți oameni interesați decât oriunde în Europa, formându-se astfel o biserică a tuturor etniilor, o mișcare a tinerilor. În 1931, mișcarea ajunsese la peste 11.000 de adventiști dintre care mai mult de 10.000 erau copii și tineri…[1]

Notorietatea adventismului,  menționat  în publicațiile și în romanele vremii

Câteva referiri  în literatura unor autori consacraţi precum Marin Preda[2] în romanul Moromeţii, sau Zaharia Stancu[3]în romanul Desculţ, vorbesc despre notorietatea adventiștilor în epocile în care aceste romane au fost scrise. Dar eșuează ca impact prin comparaţie cu un editorial publicat, în 1914, de Tudor Arghezi, ca replică la apelul lui Nicolae Iorga[4] la „măsuri” împotriva adventiștilor, pentru a stăvili răspândirea lor.

Tudor Arghezi spunea că: „Şeful bisericii ortodoxe autocefale române propune ca adventiştii să fie pedepsiţi cu trânteala”[5], reclamă Arghezi. Însă apogeul peroraţiei poetului publicist stă într-o pledoarie tăioasă: „Evident că mitropiliţii, episcopii, preoţii, arhiereii au cuvânt să se îngrijoreze de progresele adventiştilor, o sectă care din capul locului elimină pe preoţi, întrucât preoţia poate fi exersată, la adventişti, de către oricare din ei. Adventismul ia mitropoliţilor cele câteva zeci de mii de lei venituri anuale, le ia palatele şi slugile gratuite, le ia scaunele senatoriale şi le ia tuturor prilejul fermecător al acrobaţiei duhovniceşti, situaţia de-a părea ceea ce nu sunt şi de-a primi politeţea nemeritată şi silită a publicului scârbit de valoarea şi ipocrizia clerului său.”[6]

Cu asemenea afirmații ale unor personalități ale culturii românești vizibile ale vremii este de la sine înțeles faptul că atunci adventismul însemna ceva pentru si în societatea românească. Uneori era apreciat, alteori blamat. Oricum ar fi, în ambele direcții, nimeni nu ar fi spus nimic despre Mișcarea adventistă, dacă ea nu ar fi avut nicio relevanță, sau dacă nu ar fi constituit ,,un pericol”.

Mișcarea adventistă – profilul primilor adventiști și al pionierilor din România

Primul misionar adventist pe actualul teritoriu al Romaniei a fost un fost preot catolic, de origine poloneză, Mihail Bellina Czechowski. Născut în 1816, s-a format în atmosfera severă și elevată a mănăstirilor poloneze între 1835-1849. Sensibil la nedreptățile sociale și la relaxarea morală a clerului, a ajuns ca Luther la Roma, unde a încearcat un demers pentru reformă, apoi a emigrat în Lumea Nouă, unde a primit credința adventistă în anul 1856.

În 1864 a plecat spre Europa cu dorința de a împărtăși locuitorilor vechiului continent adevărurile descoperite. Astfel, după ce a fost în Italia, Elveția, Franța și Austro-Ungaria, în 1869 Czechowski a ajuns în Transilvania și a ținut prelegeri evanghelistice la Cluj, Bistrița, Turda, Gherla, Beclean, Pata, Cojocna și Luncani, pentru ca apoi, trecând prin Cernăuți, să-l însoțească la Pitești, pe negustorul Tache Fotescu. Aici a început să predice mesajul biblic adventist în casa lui Garabet Hagi Aslan, unul dintre furnizorii casei regale. Doi dintre fii acestuia, Toma și Mitică au fost împreună cu familiile lor, primii adventiști.[7]

 Într-un document se spune despre mișcarea adventistă următoarele: ,,Cât despre Bucureşti, printre primele locuri în care s-au adunat credincioşii adventişti a fost o mică sală la demisolul imobilului din strada Berzei nr 7. Întâlnirile religioase erau frecventate de tineri cu educaţie aleasă şi oameni influenţi, atraşi de predicarea bazată pe Biblie. Chiar regina Carmen Sylva, fiind protestantă, a vizitat locul. Ofiţeri, muzicieni şi alţi angajaţi ai curţii regale arătau un mare interes pentru înţelegerea mântuirii prin Hristos”.[8]  

Printre participanţi la aceste întâlniri se aflau și viitorii lideri şi predicatori adventişti: Ştefan Demetrescu şi Petre Paulini. Credincioşii din Strada Berzei, împreună cu cei din comunitatea Bucureşti Nord (lângă Podul Basarab), au constituit nucleul viitoarei biserici din strada Popa Tatu.[9]

În 1904, Johann Hinter, predicator german din Rusia s-a mutat la București, unde a convertit mai multe persoane de diverse naționalități, printre care câțiva tineri români proeminenți: studentul medicinist Petre Paulini (1906), ofițerul Ștefan Demetrescu (1907), artistul plastic Constantin Popescu (care studiase la Viena) și maiorul Petre Păunescu. Aceștia au fost imediat trimiși la studii seminariale în Germania și, la întoarcere, au devenit principalii misionari și lideri ai adventismului românesc, până la instaurarea comunismului.

În 1921 a sosit în România ca predicator Benedict Iliescu, fost protosinghel ortodox. Trimis de B.O.R. pentru a sluji ca preot în Statele Unite. Părintele Iliescu și-a luat în serios misiunea, încercând să întoarcă la ortodoxie o familie adventistă din parohia sa. Contrar așteptărilor, s-a convertit preotul. La insistențele liderilor adventiști români, Benedict Iliescu a fost trimis în România, unde a slujit ca pastor în Ardeal și Bucovina.[10]

Dr. Ciuciu Mariana spunea în rezumatul tezei sale de doctorat cu titlul ,,Expresii ale oralității în tradiția culturală neoprotestantă din România – Adventiștii de Ziua a Șaptea” că: ,,Primii convertiţi la adventism dintre români au fost din rândul intelectualilor: studenţi, profesori, ofiţeri, muzicieni. Însăşi regina Elisabeta care folosea pseudonimul literar, Carmen Sylva i-a cunoscut îndeaproape pe adventişti şi învăţăturile lor prin intermediul unei doamne de onoare, Gratzowski, care fusese internată o vreme în sanatoriul adventist, din Elveţia. În semn de apreciere, regina a scris prefaţa unei cărţi adventiste scrisă de Ellen White tradusă din limba engleză – Divina Vindecare. Toate acestea au contribuit la ridicarea prestigiului adventismului și răspândirea sa în toate mediile sociale”. [11]

Mișcarea adventistă s-a remarcat și prin promovarea muzicii corale de calitate. Perioada anilor 1960-1975 a reprezentat o perioadă de vârf a ,,mişcării corale adventiste” din România, asemănătoare celei cuprinsă între anii 1932 – 1940. Deosebirea consta în faptul că oamenii implicaţi în această lucrare aveau acum pregătire specială, un mare număr de corişti frecventând şcoli de muzică, obicei devenit tradiţional în familiile adventiste. Horst Gehann, format ca organist şi dirijor la Sibiu, a introdus un repertoriu preponderent german în dorinţa de a conferi cântării corale un caracter sacru mai pronunţat. Această tendinţă va fi moştenită în special de comunitatea Popa Tatu din Bucureşti, unde, începând cu anul 1954, el îşi va desfăşura activitatea. Paralel, ca ripostă la germanizarea repertoriului coral, s-a desfășurat în comunitatea Grant din București o intensă promovare a repertoriului coral francez de către dirijorul și compozitorul român Dr. Mircea Valeriu Diaconescu. Corurile din comunităţile Grant şi Popa Tatu din Bucureşti s-au transformat în adevărate şcoli de interpretare a cântărilor, remarcate şi prin calitatea repertoriului.[12]

La 20 martie 1856 s-a născut în Germania L. R Conradi, care, la 16 ani, a emigrat în Statele Unite, unde a luat contact cu adventiștii de ziua a șaptea. În 1878 s-a înscris la Seminarul din Battle Creek, pe care l-a absolvit în numai doi ani, după care a început să lucreze pentru etnicii germani din SUA, înființând prima biserică în 1882. În ianuarie 1886 s-a îmbarcat spre Europa și a fost unul dintre cei mai mari strategi ai misiunii bisericii din vremea lui, reușind să transforme Europa, dintr-un câmp nepromițător, în una dintre cele mai importante zone ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.

Petre Paulini născut la 12 martie 1882, la Chitila, avea să devină primul președinte al Uniunii Române (Biserica Adventistă din România) și primul român hirotonit ca pastor al Bisericii Adventiste, fiind unul dintre cei mai importanți conducători și misionari adventiști din România. După ce și-a început studiile la Graz (Austria) și apoi la Facultatea de Medicină din București, în 1906, a fost invitat de un prieten jurist la întâlnirile adventiștilor de ziua a șaptea. A fost cucerit de mesajul predicat și a decis să rămână pentru tot restul vieții împreună cu adventiștii. După ce a urmat teologia la Seminarul Adventist de la Friedensau (Germania), s-a întors în România pentru a sluji ca pastor în diferite zone și apoi ca președinte de Conferință și Uniune. Între 1928 și 1932 a fost președinte al Conferinței Elvețiene.[13]

Johann Rottmayer era reprezentant al Societății Biblice Britanice. În urma discuțiilor din 1890 avute la Cluj, cu L. R. Conradi, s-au convertit soția și una dintre fiicele sale, iar mai târziu s-a convertit și el. În casa lui s-a constituit prima adunare de credincioși adventiști din Cluj, și tot acolo, într-o cameră special amenajată la mansardă, urmau să poposească următorii misionari.

În această parte a articolului am evidențiat în mod intenționat mai multe lucruri legate de profilul câtorva dintre pionierii adventiști și al Mișcării adventiste din România,  pentru a vedea mai clar că acești oameni  nu au fost doar niște ,,sectari de sâmbătă” sau niște ,,sâmbătari care nu mănâncă porc”.  Ei au fost oameni de cultură, intelectuali, profesori, artiști, medici, avocați, ofițeri, furnizori ai Casei Regale a României, care aveau influență și se bucurau de simpatia membrilor Casei Regale.  

Cum s-a transformat adventismul din România într-o  cultură neînsemnată?

            Dacă urmărim linia pionierilor și a conducătorilor Mișcării adventiste din perioada interbelică și până acum, putem observa faptul că după Revoluție, interesul pentru cultură și pentru pregătire în rândurile pastorilor și ale membrilor Mișcării adventiste (devenită ulterior biserică) a urmat cumva traiectoria societății românești prin înscrierea într-o tendință de diluare socio-culturală.

         Așa se explică faptul că, nemaiavând oameni bine pregătiți ,,la vârf”, s-au diluat și exigențele în materie de valoare în ceea ce îi privește pe membri. Putem invoca aceste motive pentru a justifica, poate, interesul scăzut al societății contemporane față de adventism. Pastorii nu au mai fost promovați pentru competența și valoarea lor socio-culturală, ci ,,au devenit peste noapte competenți” prin promovarea în anumite funcții. S-au prins cu tărie ca Ioab de coarnele altarului, crezând în ,,chemarea divină” și scăldându-se în oceanul atotsuficienței. Tot mai mulți au început să considere că funcția este o certificare a competenței. Prin urmare, unii membri ai establishment-ului au făcut din ea un scop în sine. Drept urmare a acestui tip de raportare față de funcții, ele au devenit un obiect al jocurilor politice bisericești, guvernate de fenomene importate din funcționarea macro-socială laică: nepotisme, preferințe, alianțe între conferințe sau grupuri de interese.

          Pastori ieșiți din universități confesionale constituite ad-hoc, unii fără vocație pentru pastorație au început sa constituie grupuri de referință. Un contrast în raport cu pionierii care erau în primul rând apreciați ca fiind cineva în societate și în al doilea rând ca adventiști. Astăzi, majoritatea adventiștilor sunt ,,adventiști și atât”! Biserica nu pare să mai fie relevantă pentru societate din pricina acestui salt valoric care trebuie studiat în profunzime.

In acest context, este important să ne punem câteva întrebări, ca într-un fel de chestionar al lui Proust:

1. Câți adventiști (re)cunoscuți la nivel național cunoașteți?
2. Câți adventiști sunt luați în seamă când spun ceva?
3. Ce impact avem ca biserică în societatea românească și în relație cu instituțiile Statului?
4. Ce programe dezvoltăm la nivel național, apreciate de societate, nu de noi?
5. ,,Se mai tem” celelalte biserici de noi?
6. Care este nivelul de pregătire al pastorilor? Câți dintre ei ar putea să țină un discurs (nu predici) în mediul universitar, în societăți intelectuale?
7. Ce îi recomandă pe cei aleși în funcțiile de conducere, competența, sau ,,grupurile politice bisericești”?
8. Sunteți mândri că sunteți adventiști sau vă este jenă?
9. Cu ce mesaje ieșim în societate? Cât mai sunt de relevante și de actualizate? De aproximativ 200 de ani avem cam aceleași hărți profetice, aceleași argumente și aceeași abordare. Cei pe care ,,îi evanghelizăm” s-au săturat deja de ele?
10. Cum răspunde biserica la nevoile contemporane?
11. Cât de mulți oameni știu de biserica noastră?
12. Cât de prezenți suntem în spațiul media și online cu mesaje de calitate și documentate?
13. Ce fel de oameni frecventează biserica?
14. Câte articole serioase găsiți despre biserică, despre istoria și lucrarea ei pe internet?

            Dacă nu ținem cont de modul în care ne percep ceilalți și stăm doar sub clopotul de cristal al triumfalismului, totul este sublim și la superlativ. Avem  impresia că biserica și mesajul ei sunt relevante pentru societate, pentru lume, pentru Vatican, pentru Oculta mondială sau pentru masonerie. Realitatea tristă este că aproape nimeni nu ne mai ia în serios. Și dacă nimeni nu ne mai ia în serios, de ce s-ar mai lua de noi??? Am dezvoltat o imagine confesională augmentată și o adevărată manie a persecuției, argumentate teologic. S-a creat chiar și o teologie antidenominațională. Întrebarea logică este: De ce s-ar lupta cineva cu un inamic insignifiant?

Ce a ajuns Mișcarea adventistă? O grupare destul de eclatată la nivel de idei și valori, cu stiluri de viață care se joacă între extreme, de la ,,talibani” la ultraliberali, având surse de autoritate diverse și un mesaj confuz, destul de alambicat. O punere în chestiune este necesara, deși poate perturba ,,liniștea spirituală” sau pe cea organizațională. Este destul de dificil să se iasă din această ,,bulă a sublimului” deoarece așa cum spunea savantul Mircea Eliade ,,…mediocritatea e cu atât mai impresionantă cu cât o descoperi într-o structură ce se crede deasupra mediocrităţii. [14]

           Descrierea făcută de Iisus în Apocalipsa 3 este cât se poate de reală în acest sens. Din păcate, o acceptăm doar la nivel poetic sau metaforic, nu așa cum este… Dar neacceptarea nu schimbă realitatea. Este nevoie de o reasumare a identității, de creștere, de acțiuni țintite, de oameni motivați și de excelență. Această punere în discuție a ceea ce am fost și a ceea ce am devenit poate fi începutul ieșirii dintr-o robie pe care nu o mai vedem, precum evreii în Egipt, o robie într-o subcultură ciudată a unor neasumați, care trăiesc în altă lume, închisă, și care, adesea, cred că totul gravitează în jurul lor…

---

[1] https://adevarul.ro/stil-de-viata/cultura/regulile-religiei-adventiste-alimentatia-1599469.html

[2] Moromete se uită la el cu atenţie. Ce era asta? Nu cumva Sandu se întorsese de pe front adventist şi îl făcuse şi pe Niculae să creadă? Mulţi băieţi se ţinuseră bine pe acolo, dar odată întorşi acasă îi apucase frica de grozăviile la care luaseră parte şi căzuseră într-o doagă. Cartea aceea pe care o citea acum Niculae nu era cumva o carte adventistă? Moromete întinse mâna şi o întoarse să vadă ce scria pe copertă.   

– Crezi că ai să înţelegi din titlu ce-am spus eu? exclamă Niculae bat­jocoritor. Mai bine ţine-te de cuvânt şi lasă-mă să citesc.                           

– U-manism, citi Moromete lăsându-se în voia sunetului cuvântului, în speranţa că în felul acesta i se va dezvălui poate şi înţelesul, u-umanism, repetă el, în gândirea secolului… Aici, reluă Moromete, spune că trebuie să te duci în pustie şi să propovăduieşti?! Ce să propovăduieşti?! exclamă el redevenind stăpân pe situaţie, dar cu o alarmă şi în acelaşi timp cu o ameninţare în glas. Ce să propovăduieşti, Niculae, crezi că nu e lumea plină de propovăduitori? Numai la noi, în sat, sunt vreo şaptesprezece, să-i auzi ce spun şi cum stau şi se adună într-o casă cu lumânările în mâini şi cântă după o carte de-a lor. Dar alde Busuioc, care e un fel de şef, nici nu ştie să citească! Dar el stă cu cartea în mână şi se uită în ea! adăugă Moromete subliniind comedia cu spâncenele.                                                               

– Busuioc e pocăit, nu adventist, zise Niculae.                                                          Citat din Marin Preda, Moromeții, vol II, Editura Gramar, p. 50, 1995.     https://muhaz.org/morometii-volumul-ii-i-n-bine.html?page=5

[3] ,,… Sunt câţiva ani de când în satele vecine și-au făcut apariția adventiștii. Ce-or fi adventiștii? Ne-am lămurit curând. Fraţii Ioviţoiu, din Secara, au luat drumul Bucureștilor toamna și s-au întors acasă primăvara. Au adus în desagi cărţi, au început a aduna oameni și a le vorbi. „Învăţătura pe care popii o propovăduiesc în biserică nu e bună”, spun fraţii Ioviţoiu. „Altfel scrie în cărţile sfinte.” S-au speriat popii. Învăţătura nouă s-a răspândit repede… Popii au cerut ajutor prefectului, și prefectul a dat ordin jandarmilor să-i aresteze pe zăbăugi și să-i ducă la prefectură. Prefectul a strigat la oameni, și oamenii cu neveste și cu copiii lângă ei au rămas neclintiţi în noua lor lege. I-a închis în beciul prefecturii și i-a ţinut acolo numai cu apă. Rumânii, pe întuneric, au cântat întruna cântecele lor. Orașul s-a adunat ca la urs la grilajul prefecturii, ca să-i asculte pe întemniţaţi cum glăsuiau. Prefectul a fost nevoit să-i trimită la închisoare noaptea, între sentinele. În câteva zile, toţi pușcăriașii – hoţi de cai și de găini – cântau alături de adventiști cântece care treceau departe, spre oraș, peste zidurile închisorii. Cânta cu pușcăriașii până și Oică, Directorul pușcăriei. Prefectul i-a luat atunci pe rumâni și i-a închis la comandamentul de jandarmi: bătaie dimineaţa, bătaie la prânz, bătaie seara, bătaie la miezul nopţii. Totul a fost zadarnic, oamenii nu s-au înduplecat să se întoarcă la legea veche. Rupţi, lihniţi de foame, rumânii au fost puși în libertate. Asuprirea prefecturii n-a înspăimântat pe nimeni. Numărul adventiștilor crește mereu…” Zaharia Stancu – Desculţ, capitolul XVII, p. 479-481. http://www.scoalaluceafarul.ro/carti/descult.pdf

[4] ,,La Cameră, vineri, domnul deputat Nicolae Iorga s-a sculat să întrebe pe ministrul Cultelor şi Instrucţiunii ce „măsuri” socoate să ia împotriva adventiştilor, a căror doctrină se răspândeşte, pe fiece zi mai mult, în popor. Domnul Iorga vorbea, fireşte, ca ortodox autocefal şi ca sincer apărător al bisericii lui Popa Iapă, şi indignat că lumea credincioasă se desparte cu sufletul de un cler putred de vicii şi incomparabil de ticălos”. Tudor Arghezi, Opere IV. Publicistică, Editura Academiei Române-Univers Enciclopedic, București, 2003.

[5] Idem.

[6] Preluare din Tudor Arghezi, Opere IV. Publicistică. Ediție îngrijită și note bibliografice de Mitzura Arghezi și Traian Radu. Prefață de Eugen Simion, Editura Academiei Române-Univers Enciclopedic, București, 2003.

Preluat de Cotidianul: https://www.cotidianul.ro/pentru-adventisti/

[7] https://adventistnord.ro/despre-noi/istoricul-bisericii-adventiste/

https://www.academia.edu/34505726/Peicu

[8] https://www.popatatu.ro/istoric/

[9] https://www.popatatu.ro/despre-noi/

[10] George Modoran, „Evoluția organizatorică a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din România în perioada interbelică,” Institutul Teologic Adventist, p. 3-4.

Articol online, nedatat:  http://institutadventist.ro/wp-content/uploads/2012/05/Articol.Modoran.pdf

[11] https://academiaromana.ro/ief/doc2019/doctorate/dr-CiuciuMariana-RezumatTeza.pdf

[12] https://academiaromana.ro/ief/doc2019/doctorate/dr-CiuciuMariana-RezumatTeza.pdf

[13] https://adventist.ro/s-a-intamplat-in-martie/

[14] Mircea Eliade, Oceanografie, editura Cultura Poporului, prima ediție, 1934, p.146.