Audiovizualul: rațiune, înțelepciune și profeție
Cum poate audiovizualul religios „ieși din confuzia babiloniană de voci din spațiul public” (Habermas, 2008, p. 14)? În ce constă specificitatea audiovizualului care revendică o identitate creștină? Care este rolul audiovizualului în triunghiul religios al „spiritului profetic”, al „adevărului prezent” și al „întreitei solii îngerești” din Apocalipsa lui Ioan?
Atunci când punem astfel de întrebări, recunoaștem implicit că există o dimensiune a înțelegerii realității mult mai mare decât rațiunea, care la un moment dat poate fi numită înțelepciune. Această dimensiune se distinge însă, la rândul său, de alte forme de înțelegere precum profeția care depășește înțelepciunea însăși. Profeția poate fi considerată superioară înțelepciunii deoarece înțelepciunea prin raportul ei cu rațiunea este, într-un anumit fel, limitată. Cu siguranță, limitele rațiunii sunt extrem de vaste și largi, dar spre deosebire de înțelepciune, profeția nu are nimic de-a face cu rațiunea. Rațiunea nu este în măsură să impună limite profeției.
Această ierarhizare de jos în sus – rațiune, înțelepciune, profeție – este, de fapt, o grilă de analiză cu referințe biblice care permite explicarea și înțelegerea audiovizualul creștin prin raportul auditiv și /sau vizual pe care o persoană sau o instituție îl întreține cu dumnezeirea și manifestările ei în existența umană. Astfel, evanghelistul Matei îi atribuie lui Isus expresia „aveți ochi, dar nu vedeți și aveți urechi, dar nu auziți” (Matei 8:18). Sensul acestei idei este transpus în mod magistral în definiția kantiană a rațiunii. Kant, în dezacord cu metafizica raționalistă considera rațiunea ca fiind facultatea, reală sau iluzorie, pe care o posedă inteligența de a trece de limitele experienței, de a se ridica dincolo de ceea ce este aparent. (Kant, 1905). El nu spune ca rațiunea depășește limitele experienței, ci doar ca are această facultate. Mai exact, rațiunea are formal instrumentele – ochii, urechile, materialul audiovizual – pentru înțelegerea supranaturalului, dar ele sunt inactive în ceea ce Îl privește pe Dumnezeu.
În această afirmație – „aveți ochi, dar nu vedeți și aveți urechi, dar nu auziți” – prin care este calificată rațiunea sau, dacă vreți, inteligența, nu se face în aparență nici o deosebire între văz și auz. Se spune doar că pentru o categorie de oameni – care potrivit contextului nu sunt nici înțelepți si nici profeți – aceste simțuri sunt în „off” audiovizual. Cu toate acestea, ordinea „văz – auz” enunțată aici și care revine și în alte texte biblice[1] lasă să se întrezărească posibilitatea unei ierarhizări semnificative ale celor două simțuri. Ce este, deci, considerat ca fiind mai important în Biblie, văzul sau auzul?
Noi avem tendința să asociem profeția cu văzul, cu vedeniile, cu viziunile și înțelepciunea cu auzul, cu ce se zice în popor. De aici vine, de exemplu, și expresia „o vorbă înțeleaptă din bătrâni”. Mai exact, considerăm că profeții au viziuni, iar înțelepții aud glasul lui Dumnezeu. Prin urmare, în mod conștient sau inconștient, noi considerăm văzul superior auzului, pentru că profeția este prin definiție superioară înțelepciunii. Biblia însă impune o altă ordine sau lege a audiovizualului spiritual și anume cea a superiorității auzului fața de văz. Astfel, în cărțile biblice ale înțelepciunii observăm că înțelepciunea nu este prezentată în raport cu auzul, ci cu văzul. Înțeleptul vede. A vedea este fundamental pentru a ajunge la înțelepciune. În cartea lui Iov, de exemplu, înțelepciunea se legitimează prin vizual: „Așa cum am văzut eu” (Iov 4:8), „L-am văzut pe cel nebun prinzând rădăcini” (Iov 5:3) sau „îți voi face cunoscut, îți voi arăta ceea ce am văzut” (Iov 15:17). Aceeași relație cu vizualul este reiterată și în cartea Proverbelor unde înțeleptul afirmă „Am luat aminte la ce am observat și am tras învățătură din ce am văzut” (Proverbe 24:32). Cât despre cartea Eclesiastului, carte biblică a înțelepciunii prin excelență, ea este marcată de leit-motivul „am văzut”: „Am văzut ce preocupare pune Dumnezeu în mintea oamenilor, ca să se îndeletnicească cu ea.” (Eclesiastul 3:10), „M-am uitat apoi și am văzut toate asupririle care se fac sub soare.”(Eclesiastul 4:1), „Am văzut toate aceste lucruri și am încercat să înțeleg toate lucrările care se fac sub soare.” (Eclesiastul 8:9) etc. Această revendicare a înțelepciunii este foarte întinsă și depășește limitele gândirii biblice. Platon, de exemplu, scrie: „Văzul este pentru noi (…) cauza celui mai mare bine, în sensul că nici un cuvânt din explicațiile propuse acum despre univers nu ar fi putut fi rostit vreodată, dacă nu am fi văzut stelele, nici soarele, nici cerul. Dar, de fapt, este vederea zilei și a nopții, a lunilor, a revoluțiilor anilor, a echinocțiilor, a solstițiilor care ne-au făcut să găsim numărul, care ne-a dat noțiunea timpului și a mijloacelor de a studia natura tuturor lucrurilor. Din vedere avem filozofia, cel mai de preț bun pe care rasa umană l-a primit și pe care îl poate primi vreodată de la măreția zeilor.” (Platon, 1969, p. 425-426) În același registru, Erasmus considera că „trebuie să ai încredere mai degrabă în ochi decât în urechi. Ceea ce vedem este mai sigur decât ceea ce auzim.” (Erasmus, 1663, p. 187), iar Camil Petrescu în poezia „Ideea” afirma pur si simplu: „Eu am văzut idei.(…)/ Eu sunt dintre acei/ Cu ochi halucinați și mistuiți lăuntric,/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei.” (Petrescu, 1923). Asocierea înțelepciunii cu văzul implică ordonarea uzajului spiritual al văzului într-o poziție inferioară uzajului de aceeași natură a auzului. În consecință, audiovizualul spiritual va considera înțelepciunea inferioară profeției. Înțeleptul vede, dar nu aude ceea ce vede pentru că văzul are limite peste care înțelepciunea nu poate să treacă. Înțeleptul nu poate nici să-L vadă și nici să-L audă pe Dumnezeu. Profetul, în schimb, se poziționează înaintea înțeleptului pentru că el este sigurul care poate să-L audă Dumnezeu.
Această ordine – auzul mai presus de văz – este cu atât mai încărcată de sens cu cât în textul biblic ea intervine pentru a face o distincție chiar între profeți. Nu toți profeții beneficiază de același dispozitiv de auzire a lui Dumnezeu. Unii beneficiază de privilegii auditive deosebite față de ceilalți profeți. Astfel, într-un context în care „Maria și Aaron au vorbit împotriva lui Moise din pricina femeii etiopiene pe care o luase el de nevastă și au zis: ‚Oare numai prin Moise vorbește Domnul? Nu vorbește oare și prin noi?’”, stă scris că Dumnezeu a zis: „Când va fi printre voi un proroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis. Nu tot așa este însă cu robul Meu Moise. El este credincios în toată casa Mea. Eu îi vorbesc gură către gură, Mă descopăr lui nu prin lucruri greu de înțeles, ci el vede chipul Domnului.” (Numeri 12:6-8). Faptul că „Domnul obișnuia să vorbească cu Moise gură către gură, așa cum vorbește un om cu prietenul său” (Exodul 33.11) indică un grad de superioritate al lui Moise față de profeții ordinari cărora Dumnezeu le vorbește prin viziuni. Importanta vorbirii directe, față în față, desemnează în același timp și superioritatea auzului față de văz, adică relația de intimitate, prin ceea ce se aude, este superioară celor arătate, a ceea ce se vede. Aici se subliniază superioritatea lui „mi s-a spus” față de „mi-a fost arătat”. Această superioritate este întărită și de prezentările repetate ale profeților biblici în termeni de genul: „Domnul a vorbit lui„ sau „Cuvântul Domnului a vorbit lui” etc. Ea este, de asemenea, o prezentă permanentă în gândirea creștină. Sfântul Ambrozie considera că „Funcția auzului este cea mai eminentă și plăcerea sa o depășește pe cea a văzului.” (Ambrozie, 1961, p. 274). Pentru Bernard de Clairvaux „auzul descoperă ceea ce scapă vederii: aparența poate să înșele ochii, dar adevărul pătrunde prin urechi”. (Clairvaux, 1953, p. 340). Sau într-un registru foarte pragmatic, Augustin notează că el „înclină spre aprobarea obiceiului de a cânta în Biserică, pentru ca, prin farmecul urechilor, sufletul slab să se ridice la sentimente evlavioase” (Augustin, 1964, p. 237). Chiar și istoric vorbind, gândirea creștină despre audiovizual este marcată de scrierile evangheliștilor unde ochiul este mai puțin cotat decât urechea, scrieri unde se spune că Isus a zis „dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l” (Marcu 9:47), dar unde este, de asemenea, consemnat că Isus a dezaprobat gestul lui Petru atunci când i-a tăiat urechea robului marelui preot. Gândirea creștină despre audiovizual este înrădăcinată în experiența celui care și-a pierdut vederea la întâlnirea cu Isus, dar care ne-a lăsat scris: „credința vine în urma auzirii și auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17).
Referințe:
Ambroise, (1961). Hexameron, Paradise, and Cain and Abel, trad. par J. J. Savage, New York, The Catholic University of America Press, VI, 62.
Augustin, (1964). Confessions, X, 33, trad. Joseph Trabucco, Paris, GF.
Clairvaux, B. de, (1953). Sermon XXVIII, dans Œuvres mystiques, trad. Albert Béguin, Paris, Le Seuil.
Erasmus, D. (1663). Adagiorum Epitome.
Habermas, J. (2008). Qu’est-ce qu’une société «post-séculière»?. Le débat, (5), 4-15.
Kant, I. (1905). Critique de la raison pure. Paris. Flammarion.
Petrescu, C. (1923) Versuri. Ideea. Ciclul mortii. București, Cultura Națională.
Platon, Timeu, 47a-b, trad. E. Chambry, Paris, GF, 1969.
[1] De exemplu, în Matei 13:18 sau în 1 Corinteni 2 :9