Speranţa în Noul Testament
Speranța în Noul Testament ca și în Vechiul Testament[1] acoperă două câmpuri semantice – speranța ca așteptare fondată pe dorință și speranța ca așteptare fondată pe încredere – asociate respectiv sintagmelor „a trage nădejdea” și „a pune nădejdea”. Astfel putem citi: „trag nădejde să mai rămân cu voi câtăva vreme” (1 Corinteni 16:7) sau „așa că nici nu mai trăgeam nădejde de viață” (2 Corinteni 1:8) sau „trag nădejde că până la sfârșit veți cunoaște” (2 Corinteni 1:13) sau „trag nădejde că veți recunoaște că noi nu suntem lepădați” (2 Corinteni 13:6) etc. De asemenea, este scris: „ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu” (1 Timotei 4:10) sau „și-a pus nădejdea în Dumnezeu și stăruie zi și noapte în cereri și rugăciuni” (1 Timotei 5:5) sau „să nu-și pună nădejdea în niște bogății nestatornice, ci în Dumnezeu” (1 Timotei 6:17) sau „dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii!” (1 Corinteni 15:19) etc.
Studiul propus săptămâna aceasta pentru școala de sabat alege, însă, să depășească această retorică în favoarea identificării reprezentărilor speranței în contextul biblic nou-testamentar. Alegerea în sine este de apreciat. Deschiderea ei, în schimb, este mai puțin convingătoare. Mai exact, în locul reprezentărilor speranței creștine, studiul identifică reprezentări ale învierii – „dincolo de această viață”, „Mă voi întoarce”, „Îl voi învia”, „La sunetul trâmbiței”, „Nesfârșita întâlnire” –, ca si cum speranța și învierea ar fi același lucru. Or, în mod obiectiv, speranța și învierea sunt nu numai vocabule distincte, dar și realități, trăiri, experiențe diferite având și în Noul Testament reprezentările lor distincte.
Care sunt reprezentările speranței în scrierile nou-testamentare? În realitate aceste scrieri nu fac referință decât la o singură reprezentare, adică la o singură imagine care se „re-prezintă” minții credinciosului creștin în raport cu experiența sensibilă a speranței. Această imagine este cea a lui Hristos trăind în umanitatea sa, a credinciosului creștin, în ființa care îi poartă numele. Apostolul Pavel scria „către sfinții și frații” din Colose”: „Hristos în voi,[este] nădejdea slavei” (Coloseni 1:27), „Căci voi ați murit, și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Coloseni 3:3). Aceeași unică reprezentare a speranței revine și în Galateni: „nu mai trăiesc eu, – spune Pavel – ci Hristos trăiește în mine”(Galateni 2:20). De asemenea, putem observa că Pavel se recomandă chiar ca fiind „apostol al (…) Domnului Isus Hristos, nădejdea noastră” (1 Timotei 1:1).
Ceea ce caracterizează fundamental reprezentarea speranței nou-testamentare este caracterul în același timp invizibil și sensibil al existenței ei, pentru că „în nădejdea aceasta am fost mântuiți. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde, pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui? (Romani 8:24)
[1] Vezi studiul „Speranța în Vechiul Testament” din 15-21 octombrie 2022