Morcovul de aur

Isus a fost foarte atașat de parabole. Până acolo  încât “… a spus noroadelor toate aceste lucruri în pilde; și nu le vorbea deloc fără pildă …” (Matei 13,34). De ce evită Isus discursul direct, explicit, argumentativ? Andrei Pleșu în Parabolele lui Iisus: Adevărul ca poveste oferă o explicație concretă: “Să adăugăm că, în vreme ce discursul e argumentativ, povestea e indicativă. Nu expune o teorie, ci arată o stare de fapt, relatează o situație, fără prea explicite intenții demonstrative. Nu oferă răspunsuri ci stimulează căutarea lor” (Pleșu, 2012, p. 18). Poate că Isus a urmărit ca prin simplitatea unei ilustrații să atragă atenția asupra complexității adevărului, descurajând din start orice pretenție absurdă de codificare a acestuia în formule statice, solidificate, exclusiviste și partizane, invitându-și astfel audiența la un exercițiu de responsabilizare personală. Concret, efortul de a nu suprima interogația prin răspunsuri definitive ci din contră de a învăța s-o întrețină constant. Pentru că până la urmă, o parabolă ridică mai multe întrebări decât reușește să concluzioneze prin răspunsuri finale. 

În spiritul acestui deziderat, poate ar fi bine și util să ne întoarcem la ABC-ul comunicării vizuale și să explorăm imagini și ilustrații care “spun întotdeauna mai mult decât spun și, de multe ori, altceva decât par să spună” (Pleșu, 2012, p. 13). Ceea ce urmează este o ficțiune și trebuie tratată ca atare dar și o ilustrație ce are potențialul de a transmite ceva, asta doar în măsura în care audiența încă nu și-a epuizat întrebările. Trebuie menționat, în treacăt, că niciun animal amintit mai jos nu a fost agresat în realizarea acestei parabole! Dacă Isus a vorbit de vulpi poate că nici iepurașii nu sunt excluși din pădurea imaginației.

“Împărăția se mai aseamănă și cu un iepuraș…”. Iepuraș crescut într-o familie bună de iepuri respectabili, educat frumos în spiritul comunității de exemplare pioase și deosebite de celelalte rumegătoare cu copita nedespicată. Acești iepuri erau mai idealiști decât ceilalți, priveau dincolo de grădina cu zarzavaturi ale gospodarilor materialiști și exploatatori. Se considerau un fel de iepuri aparte care nu și-au pus nădejdea doar în legumele acestea pământești, deși toată ziua trudeau din greu pentru ele, ci așteptau să fie primiți și-n grădina cu zarzavaturi celeste. Iepurașul primise trei sfaturi importante: ferește-te de răpitori, întemeiază-ți o familie și rămâi statornic în credință. Ce credință aveau iepurașii? Că dacă sunt cuminți și ascultători, se poartă frumos cu celelalte vietăți din pădure, își îngrijesc blănița, nu se tăvălesc prin noroi (ca porcii), nu zgârie copacii (ca ciocănitoarele și papagalii), nu fumează păpădie, nu consumă coacăze fermentate, nu intră în combinații dubioase cu bursucii și popândăii, nu se căsătoresc cu purcelușele de Guineea ci din contră sunt economi, muncitori și se odihnesc săptămânal, atunci vor avea parte de paradisul iepuresc.

Toți iepurașii vor în paradis. Acolo nu-i persecută nimeni, au blănița strălucitoare, se odihnesc toată ziua, trăiesc veșnic iar zarzavatul nu se termină niciodată. Exact ce-au dus lipsă pe pământ vor avea din belșug dincolo, după justa și necesara lege a compensației. Cu o asemenea perspectivă uimitoare iepurașul chiar a început să exemplifice idealurile comunității din care făcea parte: dietă, muncă, morală, familie, odihnă, veghere, așteptare. Nu e greșit să spunem că iepurașul materializând aceste principii a reușit să-și păstreze blănița curată. Chiar dacă viața era grea și plină de provocări, pericole și neajunsuri, ce rost avea să se plângă și să se agite mai tare, pentru că oricum nu putea concura cu alte mamifere, genetic și tehnic mult mai bine înzestrate decât el. O fi el un simplu iepure dar măcar el chiar reușea să supraviețuiască.

A venit și ziua când iepurașul a fost luat în paradis. Șoc transcendental e puțin spus pentru a descrie sentimentul ce-l copleșea. Acolo, în toată splendoarea, trona morcovul suprem – plin de sevă, culoare, strălucire, prospețime. În jurul lui dansau fericiți iepurași de orice culoare, formă sau specie. Toți păreau fericiți și mulțumiți. Se apropie și el sfios de marele morcov. Îl privește cu nesaț și încearcă să guste dar îngrozit se trage înapoi. Morcovul e neobișnuit de tare pentru dinții lui iar asta pentru că morcovul era de aur! Toată lumea părea conștientă de acest lucru, numai el nu. Curând își dădu seama că e cam stingher acolo, că singura lui abilitate, aceea de a consuma zarzavaturi și a se feri cu succes de pericole, nu prea era apreciată în paradis și nici de folos. Iepurașul se simțea teribil de înstrăinat și începu să plângă așa de tare încât îi scrâșneau dinții, iar la el chiar scrâșneau… Deodată se trezi în altă parte. Era întuneric și frig. Oare fusese gonit din paradis? Nu, nicidecum. Era bine mersi în vizuina lui iar afară tocmai începuse să ningă. Visase. Fusese doar un vis, dar ce vis! Însă totul e bine când se termină cu bine. Iepurașul a răsuflat liniștit că era în vizuina lui și că nu se afla deja în paradis.

Poate s-ar impune o întrebare: ce-a făcut iepurașul a doua zi? a) a devenit mai scrupulos în pregătire; b) și-a reluat rutina; c) a abandonat credința; d) și-a revizuit concepția; e) nici una de mai sus. Parabola este infantil de explicită, nu are nevoie de vreo interpretare specială. Însă pentru evitarea confuziilor s-ar putea sugera următoarea analogie: iepurașul = credinciosul; grădina de zarzavaturi = viața aceasta; morcovul de aur = viața viitoare. Iepurașul cu vise și viziuni a fost teribil de șocat dar de ce natură a fost șocul lui? Și-a dat seama că este complet alienat, că deși atmosfera și posibilitățile erau atrăgătoare, irezistibile chiar, se simțea cu totul străin. Nu era pregătit nici mental, nici comportamental pentru așa ceva. Viziunea despre paradis se reducea la paradisul ca premiu de consolare pentru viața neîmplinită de aici sau la paradisul ca imens parc de distracții.

Care e de fapt esența problemei, asta dacă chiar există vreuna? Aparent ne ducem existența între două presiuni: evitarea pierzării și promisiunea vieții de apoi. Este similar efectului politicii de relații internaționale denumită, paradoxal, sticks and carrots, literal “bețe și morcovi”. Superputerea în exercițiu tratează o națiune rebelă sau ostilă folosind tactica sancțiunilor sau ajutoarelor. Corea de Nord sau Iranul sunt exemple relevante în acest sens. Dacă nu-ți plac morcovii, poftim atunci niște ciomege. Cu alte cuvinte, între posibilitatea pierzării și promisiunea izbăvirii rămâi doar cu incertitudinea vieții, suspendat între două lumi, incapabil să te poziționezi în prezent. Însă viața e mult mai complexă și transcende această viziune maniheistă, monocromă.

În final s-ar putea sugera trei observații: (a) condiționați de perspectiva viitorului nu prea știm cum să ne derulăm existența în viața aceasta limitată; (b) nu intuim ce presupune viața veșnică și-n ce constă provocarea unei existențe fără de sfârșit; (c) ne așteptăm ca un eventual eșec aici să fie suplinit de o reabilitare pe măsură dincolo. Prin urmare adoptăm strategia iepurașului visător: ne strecurăm prin viață ca să nu ne compromitem blănița. Nu atragem atenția asupra noastră pentru a nu fi persecutați de vulpile religioase sau lupii seculari, ne simțim în siguranță doar în vizuina noastră denominațională, acolo unde doar co-religionarii kosher au parola de acces, răscolim pământul în căutare de zarzavaturi bio sau organice pentru o blană cât mai mătăsoasă și stufoasă, ne ferim de activități sau inițiative de natură lumească, considerate complet inutile, pentru a nu fi distrași de la viziunea morcovului suprem, suntem obsedați de vremea sfârșitului deși am face tot ce-am  putea pentru evitarea lui. Și cu toate astea ne considerăm superiori celorlalte specii religioase pe motiv că suntem iepurașii finali.

În loc de concluzie: “Dragă iepurașule, dacă n-ai gestionat bine zarzavatul pământesc cine-ți va încredința adevăratele legume?” parc-ar spune și astăzi Isus (Luca 16,11).

Referințe:

Pleşu, A. (2012). Parabolele lui Iisus: adevărul ca poveste. București, Humanitas.