Zgură și ploaie

Pe 21 Octombrie 2022 se vor fi împlinit 56 de ani de la Dezastrul Aberfan. Pe scurt, 144 de suflete, cei mai mulți școlari, și-au găsit sfârșitul în pământ la modul cel mai literar cu putință. O avalanșă de zgură s-a prăvălit peste un sat din Țara Galilor, lăsând în urmă părinți fără copii, copii fără părinți, frați fără surori și familii sfâșiate pentru totdeauna.

Într-unul dintre documentarele dedicate „celui mai mare dezastru din istoria britanică” o față bisericească declară cu cea mai sinceră și autentică durere sufletească: „trebuie sa fi fost un plan divin, este absolut necesar să cred acest lucru”.

Acesta este un dumnezeu de care mi-e frică sa mă apropii, chiar și numai conceptual. În primul rând, nu am nici cea mai mică idee despre planul Lui pentru mine. Sunt convins până în măduva oaselor că cele mai multe nenorociri pe care le-am experimentat în viață nu au fost „plănuite” de El. De ce aș scuza cruzimea semenilor care nu au alte preocupări în afară de a plănui la propriu și în detaliu cum sa mă „termine” plasând răspunderea în cârca lui Dumnezeu?

Apoi, cu toate că nu mi-e ușor să recunosc, nu am nici o garanție că un plan de-al meu chiar și sincer, ar putea să se plieze pe planul neștiut al lui Dumnezeu. Ca paranteză, nu încurajez contemplarea unor palavre emise de oracole cu jumătate de normă la Planul Divin SRL cum că „Dumnezeu are un plan, știe El mai bine de ce ai cancer sau de ce ai rămas orfan”. Mai bine ateu decât credincios într- un așa Dumnezeu.

Teama de necunoscut, nevoia de siguranță și dependența de certitudini continuă să facă ravagii in creștinism si nu numai. Cum dăm de o enigmă, o rezolvăm cu Planul. Cum ne merge bine, tot Planul a fost în spatele cortinei. Și ca să tăiem orice tentativă de răscoală de gândire critică, pecetluim conceptul cu jumătăți de versete cum ar fi „căci Eu cunosc planurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, planuri de pace şi nu de nenorocire…” Nerecunoscătorilor li se recomandă să privească la partea plină a paharului. Cei cu paharul plin, să aibă grijă ca nu cumva sa le verse vreun agent secret din opoziție cupa umplută cu atâta trudă de Divinitatea însăși.

Dumnezeu nu are nici un plan cu privire la cum își așterne omul locul de odihnă nocturnă. Nici nu cred că ar obiecta cu privire la calitatea, firma producatoare sau originea așternutului pe care vreau să dorm; în fond și la urma urmei sunt oasele mele care au nevoie de odihnă. Un sigur verset scos din context nu poate constitui filosofie de viață, nici măcar trăită la fără frecvență. Mai ales în preajma unor evenimente tragice.

După dezastrul de la Aberfan, bineînțeles că s-au găsit vinovații, în formă umană de șefi de exploatare, pentru care câștigurile de pe urma minatului de cărbune au contat mult mai mult decât viețile semenilor.

La peste cincizeci de ani de la eveniment, alt gen de gânditori continuă să ne bruieze mintea cu afirmații decalate de la bunul simț chiar și religios. „A fost mâna lui Dumnezeu” De ce? Pentru că ce a declanșat alunecarea de pământ a fost de fapt ploaia. Nu lăcomia, nu iresponsabilitatea, nu neglijența, nu goana după mai mult. Ploaia a declanșat alunecarea de reziduuri.

Mă dau bătut.

Dar nu renunț: Dumnezeu nu plănuiește nimic mai mult decât o viață veșnică, accesibilă amatorilor de senzații tari cum ar fi credința, credință care ni se spune ca ar fi o încredere „neclintită” în lucruri invizibile nu în planuri personalizate.