Speranţa în Vechiul Testament
Studiul despre „speranță” din săptămâna aceasta este construit pe suportul a două ipoteze de lucru majore.
Prima este aceea că speranța – sau în expresia pravoslavnică a traducerii românești a Bibliei, nădejdea – este o compozantă a umanității noastre. Animalele nu experimentează speranța, iar Dumnezeirea prin definiție nu este aservită speranței. Prin urmare, presupoziția aceasta este, în mod obiectiv, operațională. Mai exact, din punctul acesta de vedere studiul poate pretinde o dispoziție legitimă de punere în perspectivă a sensului speranței în paradigmele suferinței, morții și învierii așa cum le delimitează textualitatea Vechiului Testament.
A doua presupoziție pe care este fondat studiul este aceea a unui sens unic al speranței, sens cunoscut și folosit, dacă nu de toți oamenii, cel puțin de cititorii Bibliei sau, în speță, de cititorii Vechiului Testament. Acesta este, probabil, motivul pentru care studiul nu precizează aria semantică și pragmatică a noțiunii de „speranță” pe care o folosește în diferitele părți ale studiului. Or, „speranța”, dincolo de diferențele de cultură sau de civilizație, indică totdeauna cel puțin două moduri de așteptare: a) speranța ca așteptare fondată pe dorință, așteptare care implică un interes, așteptare asociată emoției sau pasiunii și b) speranța ca așteptare fondată pe încredere dezinteresată în raport cu viitorul.
În textul Vechiul Testament aceste două sensuri ale speranței co-există și pot fi ilustrate, de exemplu, dacă luăm în considerație formulările care asociază speranței verbele „a trage” și „a pune”. „A trage nădejde” desemnează o speranță, o așteptare motivată de o dorință, de un interes. Iată câteva exemple: „Dacă omul, odată mort, ar putea să mai învieze, aș mai trage nădejde în tot timpul suferințelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc.” (Iov 14:14); „trăgeam nădejde de lumină, și, când colo, a venit întunericul. » (Iov 30:26); „Ei trag nădejde să scape prin nelegiuirea lor” (Ps 56:7;) „Oricine trăiește tot mai trage nădejde” (Ecl 9:4); „A zidit un turn în mijlocul ei și a săpat și un teasc, apoi trăgea nădejde că are să-I facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici” (Isa 5:2); „Trăgeam nădejde de pace, și nu vine nimic bun; așteptam o vreme de vindecare, și nu-i decât groază!” (Ier 14:19) „A pune nădejdea”, în schimb, indică o așteptare fondată pe încredere dezinteresată în raport cu viitorul. Iată câteva exemple: Îmi pusesem nădejdea în Domnul, și El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele. (Ps 40:1); „Adu-Ți aminte de făgăduința dată robului Tău, în care m-ai făcut să-mi pun nădejdea!” (Ps 119:49); „Pune-ți nădejdea în Domnul, Israele, de acum și până în veac!” (Ps 131:3); „Eu însă voi privi spre Domnul, îmi voi pune nădejdea în Dumnezeul mântuirii mele” (Mica 7:7).
Nu, în confruntarea cu suferința, în fata morții și în așteptarea învierii, speranța nu are același sens pentru toată lumea. Fiecare înțelege ce vrea. Pentru unii speranța este dorință, emoție. Pentru alții, speranța este încredere în lucrurile care nu se văd. Pentru cei mai mulți, speranța este când așteptare motivată de un interes, când așteptare dezinteresată.