Adu-ți aminte! Un imperativ pentru Dumnezeu și om. Între istorie, memorie și exil
Puterea de regenerarea a unei mișcări stă și în dispersarea sa. Exilul este o rană, o plagă, o ruptură de totul. El trezește forțe latente care se transformă în acțiuni pentru a nu pierde legătura cu propria existență. Și când existența aceasta înseamnă nu numai religiozitate și credință personale, ci mai ales atașamentul la o comunitate de credință, cum este cazul adventiștilor români exilați în toate colțurile lumii, atunci nevoia de a păstra în memorie, de « a-ți aduce aminte ! » pentru a scrie istoria prezentă ca mișcare vie, devine un motor pentru proiecte, individuale sau colective, de întărire, de (re)construcție și de redefinire a parcursului sinuos al unei identități de simțire și credință.
Un raport publicat de OCDE en 2019[i] arată că diaspora românească este a cincea ca mărime din lume în raport cu populația totală a țării, cu cea mai mare rată de emigrare dintre cele zece țări principale de origine a emigranților care trăiesc în OCDE. Nu există date despre emigrare în funcție de apartenența religioasă, însă corelații pot fi făcute, mai ales pentru cultele religioase cu număr mic de membri, precum este cazul adventiștilor de ziua a șaptea. O analiză calitativă rapidă arată existența unei puternici comunități adventiste diasporice, care s-a consolidat în timp, atât patrimonial cât și din punct de vedere al inserției în structurile de conducere adventiste din țările unde s-a imigrat. Aceste comunități rămân conectate la două lumi : cea de origine, trecută, golită complet de sensul contextului actual, și cea unde au fost primiți, o formă fără fond, lipsită de origini.
În realitate, diaspora adventistă trăiește un dublu exil și nu este singura în acest caz. Ceea ce este comun românilor adventiști de pretutindeni, din diaspora sau din țară mamă, este exact condiția de exilat și de exilat față de propria comunitate. Exilații nu mai sunt doar cei fugiți sau plecați „în Vest”, ci toți « cei plecați » și « cei rămași ». Este vorba despre un mare Exod generat de o criză a apartenenței, însoțit de o nevoie mai mult sau mai puțin latentă de revitalizare a apartenenței comunitare.
Natura conținuturilor difuzate în rețelele sociale – grupuri, pagini comunitare și personale – este simptomatică pentru legitimarea unei hemoragii identitare advente avansate. În acest context, apelul la memorie precum și regăsirea unui mesaj care să redeștepte interesul pentru adevărul prezent, un adevăr conectat la bulversările și tulburările foarte rapide ale lumii actuale, reprezintă o formă de a împiedica hemoragia identitară adventă – identitate în exod, care se zbate între o lume pierdută, nostalgică până la ficțiune, pe care nu și-o mai amintește fidel, care a pierdut aproape tot din originalitate și origini, și un refuz al memoriei în care se propovăduiește refuzul rădăcinilor.
Punerea în cuvinte și în ordine a istoriilor, trăirilor, ideilor, dezbaterilor indivduale, familiale, comunitare, naționale și internaționale, ale adventiștilor români de pretutindeni, exilați pe tărâm propriu și exilați în pământurile « străine », prin restaurarea dreptului de a nu uita nimic este o cale de recuperare a fondului, un tezaur prin care prezentul acestei comunități poate fi recâștigat.
Pentru a reunifica ceea ce cultura de consum, globalizarea, utilizarea babelică și iresponsabilă a rețelelor sociale și a internetului a despărțit în comunitățile religioase, distrugând astfel sensul istoriei, o refacere a memoriei devine necesară dând astfel sens istoriei prezente a comunității advente. De unde imperativul Adu-ți aminte !
Pentru o comunitate Sola Scriptura acesta este un ax principal de orientare.
Adu-ți aminte ! este expresia unei istorii profund umane, făcută din evenimente personale și colective, din situații concrete, trăite de generații trecute și prezente, care nu trebuie confundată cu scrierea istorică.
Adu-ți aminte ! este o poruncă, fără echivalent în istoria omenirii, pentru că este un imperativ pentru Dumnezeu dar și pentru om, un imperativ istoric și nu unul mitic. Cu atât mai semnificativ pentru că, oricare ar fi adevărul prezent, el nu poate fi captat, trăit și decodat doar istoriografic, ci și prin apelul la memorie, o poruncă imperativă de a trasmite moștenirea prin transfigurarea comunitar-ritualică a evenimentelor istoriografice.
Cum este Memoria semnificativă în mod concret prin contribuția « exilaților adventiști » din toate colțurile lumii?
Iată câteva mărturii de memorie din volumul 6/1994 al întâlnirilor diasporei advente, intitulat Adu-ți aminte!, o serie de evenimente organizate de adventiștii din diaspora.
[i] OCDE (2019), Talent Abroad: A Review of Romanian Emigrants, Talent Abroad, Éditions OCDE, Paris, https://doi.org/10.1787/bac53150-en.