Răzvrătire într-un univers perfect

Studiul acesta își propune să pună în perspectivă faptul că între cunoaștere, libertate și credință există raporturi de interdependență care modelează viața individuala și colectivă a creștinului. El dă ocazie la cel puțin două observații majore.

1. De când i s-au deschis ochii în gradina Edenului, cunoașterea este înainte de toate ținta mișcătoare pe care și-o pune omul cu privire la tot ceea ce i se întâmplă. Ea este căutarea originii realității la care are acces prin intermediul simțurilor, dar și misterul capacitații sale de a distinge între categoriile de bine si de rău. Traducerea trivială a acestui mister în discurs teologico-politic este « lupta dintre bine si rău ». În realitate, pentru om, adevăratul mister al cunoașterii prin credință nu este acela al « luptei », ci acela al circumstanțelor originare al categoriilor de bine si de rău. Binele și răul își au originea în afara omului, adică au căzut din cer ?  („cum ai căzut din cer…”). Sau își au originea în om ? Pavel spune că vede în el două firi. Prin urmare, lupta omului nu este cea dintre bine și rău, ci aceea de a alege să creadă că originea binelui și răului se află fie în afara lui, fie în interiorul lui. Miza acestei alegeri este cunoașterea. Pe scurt, credința despre circumstanțele originare al binelui și al răului din viața noastră este esența luptei care convoacă « repetabila povara » a comportamentelor noastre sociale pe care le invocă mitologiile teologico-politice.
2. Intervine aici un detaliu pragmatic : libertatea de a alege ca să crezi ceva și să nu crezi altceva. Studiul învață că Dumnezeu i-a dat omului această libertate 1) cu un „pachet cu serioase consecințe” 2) ca o „condiție de cultivare a iubirii”. Problema este că încadrarea libertății între frică și iubire anulează sensul libertății. Un om căruia îi este frică de ceva, nu este un om liber. De asemenea un om care este iubit sau iubește pe cineva sau ceva nu este un om liber. Potrivit Bibliei, libertatea nu vine nici prin frică și nici prin iubire, ci prin cunoașterea adevărului : „veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi”. Ceea ce dă sens libertății de a crede este responsabilitatea. Libertatea este temelia responsabilității. Rămâne de văzut dacă faptele săvârșite de frică angajează responsabilitatea celui care le săvârșește. De asemenea mă întreb în ce măsură un act de iubire poate fi invocat ca o expresie de responsabilitate.