Circ doar, că Pâine nu mai este

Congrese, concerte, festivaluri, tabere, marșuri, spectacole și iar spectacole care poartă ecoul unei mulțimi delirante. Mii de voci scandează ca în jocurile video numele unui gladiator salvat din limbo. Cu siguranță, nisipul, compactat de douăzeci de secole de ploaie, mai păstrează sub tălpile credincioșilor câteva boabe pătate de sângele uitat al Hristos. Mă uit pe internet și disting trapele prin care au ieșit fiarele sălbatice, scripeții velariumului care îi protejează pe patricieni de soarele necruțător. Groază și extaz. Biserica asemenea circului se întinde ca o rană verde pe rețele. Iarba a invadat calea unde odinioară ardeau osiile carelor de luptă. Aud pocnetul bicelor, simt praful ridicat de copite. Mă învăluie vuietul cutremurător al fanilor. Cobor pe firul de actualități spre Campus Martius, unde Teatrul lui Marcellus domină. O mască imensă cu arcade suprapuse. Aici, nu este sânge, dar vocile actorilor mascați poartă, ritmul trimetrelor iambice rezonând pe pereți de travertin care au fost martorii primelor opere ale lui Plautus și Terence. Rândurile de scaune sunt disjuncte, dar acustica rămâne magică. O șoaptă pe o platforma media este suficientă pentru a face aerul să vibreze precum râsul unui oraș întreg odinioară. Scrolând am ajuns în fundațiile Vaticanului, la locul naumahiei lui Caesar, unde arena este inundată pentru a simula bătăliile navale ale Domnului și adevărul prezent cu transformarea profetică a pământului în mare, a păcii în război, a închinării într-un spectacol total. Spectacol pentru misiune, evanghelizare, caritate, cauze nobile, dar pe fondul muzical al goanei după putere, al corupției economice generalizate și a indecenței slugărniciei politice.

Aceasta este, în fond, Evanghelia pe dos. O răsturnare pătimașă a tot ceea ce s-a scris cu smerenie în praful Galileii. Acolo unde Hristos a ales tăcerea pustiului, noi am ridicat altarele noilor megawați. Acolo unde El fugea de mulțimile care voiau să-L pună rege, noi vânăm algoritmi, măsurăm succesul în vizualizări și ne adjudecăm „fanii” ca pe o pradă de război cultural. Am transformat ucenicia – care era o cale a crucii, îngustă și discretă – într-o autostradă a divertismentului pios. În această nouă teologie a ratingului, predica de pe munte a devenit un talk-show cu lumini controlate, iar frângerea pâinii – o regie de marketing impecabilă. Izbăvirea nu se mai caută în taină, cu „frică și cu cutremur”, ci se livrează la pachet, ambalată în lozinci motivaționale și ritmuri sincretice, menite să anestezieze tocmai acea neliniște mântuitoare care îl trimitea pe om la genunchi.

Ispitirea din pustiu, pe care Hristos a biruit-o refuzând spectacolul aruncării de pe templu pentru a fi salvat de îngeri, a devenit astăzi însăși strategia noastră de supraviețuire instituțională. Ne aruncăm de bunăvoie în hăul spectaculosului, siguri că plasa de siguranță a publicului ne va prinde în urale. Am învățat să vindem transcendența la preț de bilet de festival. Dar în spatele ecranelor gigant și a fumului de scenă care mimează coborârea Duhului, aerul rămâne irespirabil și rece. Căci spectacolul, prin definiție, are nevoie de spectatori, nu de mărturisitori. El cere o masă de manevră care să consume miracolul, nu inimi care să se lase transformate prin pocăință. Când reflectoarele se sting și ecranele telefoanelor devin negre, rămânem aceiași pelerini obosiți într-o arenă goală, călcând pe nisipul uscat care nu mai știe să absoarbă lacrimi, ci doar confetti. Ne-am recăpătat circul, dar am pierdut Evanghelia. Am câștigat aplauzele lumii, dar am surzit pentru șoapta subțire a Duhului, cea care nu se aude niciodată în vacarmul tribunelor, ci doar în tăcerea mormântului gol.

Totul a devenit spectacol, iar spectacolul a devenit totul. Nimic spiritual nu mai există oficial dacă nu este filmat, postat, distribuit, comentat. Biserica s-a transformat într-o scenă uriașă, pe care fiecare membru al ei joacă un rol împrumutat, repetând gesturi văzute pe ecrane, rostind cuvinte care nu-i aparțin, îmbrăcând măști care îi sufocă încet sufletul. Iar în spatele cortinei, marele regizor al acestei Evanghelii întoarse pe dos râde mulțumit. Creștinii s-au lăsat prinși de bunăvoie în plasa propriei lor vanități. Postul a devenit dietă fotogenică, rugăciunea – selfie în fața icoanei, fapta bună – campanie de imagine, iar mărturisirea credinței – conținut viral. Totul se vinde, totul se cumpără, totul se transformă în marfă, inclusiv sacrul, inclusiv durerea, inclusiv moartea. Unii sunt pentru, alții sunt contra. Spectacolul are nevoie de victime, de eroi efemeri, de scandaluri reciclate, de lacrimi filmate cu unghi larg. Are nevoie de gladiatori moderni care să se sfâșie pe arenele virtuale, în vreme ce mulțimea, narcotizată, aplaudă în fața scenelor de tot felul. Pâine și circ – formula veche a Romei imperiale – a fost perfecționată. Acum, în biserică nu mai e nevoie nici măcar de pâine, ajunge circul, ajunge derularea infinită a imaginilor care ne fură timpul, atenția, sufletul.

Dincolo de această forfotă a deșertăciunilor, rămâne însă imperturbabilă, tăcerea. Tăcerea în care Dumnezeu încă vorbește celor ce mai au urechi de auzit. Rămâne nisipul cald al credincioșilor de odinioară, rămâne piatra Bisericii pe care porțile iadului – chiar și cele digitale – nu o vor birui. Rămâne candela aprinsă în colțul unei case uitate, rugăciunea unei bătrâne care nu știe ce e un ecran, lacrima unui copil care încă mai crede că îngerii există.