A „reuși” fără Dumnezeu. Zidim sau înlocuim?
Mă uit la biserică, la acest mozaic de comunități pe care le iubim, și mă întreb: „zidim sau înlocuim?” Cuvântul „strategie” a înlocuit cuvântul „sfințenie”. Și în această substituire subtilă, se desfășoară o tragedie, o diferență profundă dintre „în-ființarea” lucrată de Dumnezeu și „în-locuirea” instigată de Lucifer și de adepții săi cu știință sau fără să știe. O diferență care nu constă în metode, ci în intenții. O diferență care separă Împărăția lui Dumnezeu de simplele instituții umane. Când Dumnezeu „in-ființează”, are loc o operație chirurgicală. Amintiți-vă de relatările biblice. Când Dumnezeu cheamă un lider, începe prin a-l zdrobi. Moise în deșert, David în pășuni, Pavel în anonimatul din Tars. „În-ființarea” divină este o operațiune de dezbrăcare. Dumnezeu nu îți oferă o platformă pe care să strălucești. Îți dă o povară de purtat. Este o poziție precară de slujire, unde singura siguranță constă în credincioșie. În schimb, „în-locuirea” diavolului este o manevră de fortificare. Diavolul nu îți cere să mori față de tine însuți. Îți cere să te „acomodezi”. Îți oferă instrumente pentru a deveni indispensabil, pentru a deveni „fața” slujirii, astfel încât sistemul să se învârtă în jurul imaginii sau al mărcii tale. Semnul distinctiv este simplu: „în-ființarea” lucrată de Dumnezeu produce smerenie în cel care este pus într-o slujbă și recunoștință pentru Păstor. „În-locuirea” luciferică produce mândrie în cel care este plasat și dependență de lider.
Uitați-vă la slujbe. Văd producții care rivalizează cu cele mai mari emisiuni de televiziune. Lumina este perfectă, sunetul este impecabil, punerea în scenă este meticulos planificată. Este aceasta o crimă? Nu. Dar în prea multe locuri, a devenit o mască. Am efectuat o „în-locuire” insidioasă. Am înlocuit foamea de Dumnezeu cu satisfacția consumatorului. Am înlocuit „strigătul de suferință” al păcătosului cu „confortul emoțional” al credinciosului. Scopul nu mai este de a provoca o întâlnire transcendentă care transformă o viață, ci de a asigura o experiență plăcută care garantează un anumit public. Am creat o adunare care seamănă cu un butic de lux. Și problema nu este luxul, ci absența Crucii. O biserică în care nimeni nu suferă, în care nimeni nu se pocăiește, în care nimeni nu este tulburat în confortul său, nu este o biserică care a fost „în-ființată” prin suflarea Duhului. Este o construcție administrativă, o piramidă umană în care am înlocuit pocăința cu stima de sine și predicarea Crucii cu coaching-ul existențial.
De ce facem asta? De ce această „în-locuire” pe scară largă? Pentru că ne este frică. Ne este frică de nesiguranța credinței. Adevărata mântuire, adevărata viață a bisericii, este periculoasă. Necesită renunțare, încredere într-un Dumnezeu pe care nu-L putem controla. Așadar, pentru a ne liniști, ne-am construit castele din cărți de joc. Am „în-locuit” încrederea în Dumnezeu cu încrederea în structurile, programele și liderii noștri neconvertiți. Am creat o biserică în care cineva poate reuși fără a muri vreodată față de sine. O biserică în care cineva poate urca pe scara ierarhică fără a fi vreodată zdrobit de prezența lui Dumnezeu. Nu spun că totul este corupt. Nicidecum. Există rămășițe de lumină peste tot. Dar trebuie să avem onestitatea, ca popor al lui Dumnezeu, să recunoaștem că sarea și-a pierdut savoarea, nu pentru că a dispărut, ci pentru că a fost înlocuită cu zahăr. Are un gust mai bun, este mai atrăgătoare pentru mulțime, dar nu păstrează nimic. Nu vindecă nimic. Nu salvează nimic.
Și eu sunt un produs al acestor sisteme. M-am lăsat sedus de logica succesului, am aplaudat când ar fi trebuit să plâng, am susținut programe care au servit doar la a face zgomot pentru a masca tăcerea raiului. Totuși, este timpul să denunțăm acest mecanism. Nu este răutate să spui că împăratul este gol, este un act de milă. Dacă nu recunoaștem că am înlocuit Evanghelia Crucii cu evanghelia succesului, nu vom avea niciodată nevoie de Mântuitor. Trebuie să ne întoarcem la „în-ființarea” divină. Aceasta înseamnă să ne acceptăm micimea. Să acceptăm că biserica noastră nu este „cea mai…”. Să acceptăm că predicarea noastră nu este „virală” pe rețelele sociale. Să acceptăm că adevărata calitate a sfințirii este mai importantă decât cantitatea participanților. „În-ființarea” lui Dumnezeu este tăcută. Se desfășoară discret, în dăruire de sine, în iubire adevărată care nu așteaptă nimic în schimb. Se petrece în biroul unui pastor care plânge pentru turma sa în loc să-și pregătească următoarea cuvântare pentru conferință. Se găsește în congregație, unde săracii sunt onorați la fel de mult ca bogații.
Situația este critică, nu pentru că bisericile se vor închide, ci pentru că riscă să continue să funcționeze, perfect unse, lipsite de Prezența divină. Acesta este pericolul suprem și anume a reuși fără Dumnezeu. Trebuie, cu umilință și fermitate, să răsturnăm ordinea stabilită a propriilor noastre piețe. Trebuie să încetăm să ne „punem în loc” ambițiile, structurile și ego-urile și să-I permitem lui Dumnezeu să „„în-ființeze” Împărăția Sa. Această Împărăție nu vine cu fanfară, nici cu statistici de creștere, nici cu campanii de comunicare. Vine în fragilitatea unei vieți care se predă, a unei inimi care se deschide, a unei biserici care acceptă să-și piardă reputația pentru a-și salva sufletul. Să nu fim răzbunători. Să nu căutăm să distrugem de dragul ruinei. Ci să fim neobosiți în înlăturarea idolilor pe care i-am adus în sanctuar. Să curățăm casa. Nu să părem mai sfinți, ci să devenim în sfârșit un loc în care Dumnezeu poate locui.

