Hristos răstignit de identitatea confesională

Isus Hristos nu a venit să întemeieze o denominațiune. Denominațiunea din care facem parte am creat-o noi. Isus Hristos nu a venit nici să impună și nici să prezerve vreo identitate confesională; Isus Hristos nu s-a ocupat și nici nu a însărcinat pe nimeni să se ocupe de gestionarea imaginii mărcii bisericii, să constituie o strategie organizațională și juridică pentru prevenirea oricărei utilizări abuzive sau neautorizate a simbolurilor distinctive ale bisericii sau pentru a asigura sustenabilitatea și recunoașterea lor globală. Isus Hristos nu a venit să creeze o corporație. El nu a venit nici să creeze o altă sectă. El a venit să proclame Împărăția lui Dumnezeu – o Împărăție care transcende toate granițele umane, toate clasificările ecleziastice, toate identitățile denominaționale. „Nu mai este nici iudeu, nici grec, nici rob, nici slobod, nici parte bărbătească, nici parte femeiască, căci voi toți sunteți una în Hristos Isus” (Galateni 3:28). Aceasta este Evanghelia. Identitatea confesională, din contră este o formă contemporană a particularismului pe care Pavel l-a denunțat în Galateni. Este obsesia pentru puritatea doctrinară, pentru codurile vestimentare, pentru calendarul sacru, pentru interpretările escatologice obligatorii, este o versiune actualizată a iudaismului legalist împotriva căruia Hristos însuși a luptat până la moartea pe cruce. Prin urmare, ceea ce este sacru nu este identitatea noastră confesională. Ceea ce este sacru este Evanghelia. Și Evanghelia nu ne aparține.

Cum au putut comunitățile care pretind că-L urmează pe Hristos să-și confunde propria supraviețuire instituțională cu o cauză lui Hristos? Printr-un proces treptat de substituire, în care instituția l-a înlocuit progresiv pe Hristos ca obiect al fidelității. Am început prin a învăța că adevărul este în Scriptură – și așa este. Dar am specificat imediat că acest adevăr este accesibil doar prin interpretarea noastră exclusivă, tradiția noastră unică, hermeneutica noastră impecabilă. Biblia nu mai este o carte deschisă tuturor credincioșilor prin Duhul Sfânt. Ea devine un document care poate fi citit corect doar de cei care au fost instruiți în școlile noastre, de pastorii noștri, conform metodelor noastre. După aceea, am creat un sistem de fidelitate în care ortodoxia – conformitatea cu doctrina oficială – devine măsura evlaviei. Cei care se îndoiesc sunt slabi. Cel care pune la îndoială este periculos. Cel care pleacă este un trădător. Dragostea lui Hristos se măsoară prin docilitatea față de sistem. Cu cât asculți mai mult, cu atât ești mai „spiritual”. Cu cât taci mai mult, cu atât ești mai „credincios”. Apoi, în al treilea rând, am construit un zid între „noi” și „ei”. „Noi” deținem adevărul. „Ei” greșesc. „Noi” suntem rămășița credincioasă. „Ei” sunt biserici, formaliști, rătăciți. Acest zid nu este întotdeauna explicit. Adesea, este implicit, codificat, exprimat în sintagme precum „organizația noastră”, „mesajul nostru distinctiv”, „identitatea noastră profetică”. Dar este acolo, solid, insurmontabil. În sfârșit, și aici problema devine politică, această identitate închisă este folosită ca pârghie de control social. Accesul la anumite servicii (educație, sănătate, asistență socială) este condiționat de apartenența la comunitate. Alegerile civice ale membrilor sunt influențate sub pretextul „consilierii pastorale”. Se creează un sistem de dependență reciprocă în care părăsirea organizației înseamnă pierderea familiei, a prietenilor, a rețelei sociale, uneori chiar și a locului de muncă. Nu descriu o ficțiune. Descriu ceea ce am experimentat, ceea ce am observat, ceea ce mii de oameni încă experimentează astăzi.  

Un aspect al acestei probleme pe care l-am ignorat prea mult timp este dimensiunea politică a identității religioase. Nu vorbesc despre politică în sensul partidelor și al alegerilor – deși și această dimensiune există, după cum vom vedea. Vorbesc despre politică în sensul cel mai larg, exercitarea puterii asupra conștiințelor. Când o organizație religioasă se prezintă ca depozitar exclusiv al adevărului, nu acționează prin credință. Își exercită puterea. Căci a afirma „doar noi deținem adevărul” este echivalent cu a afirma „doar noi avem dreptul să spunem ce este bine și ce este rău, ce este acceptabil și ce nu, cine este mântuit și cine nu”. Aceasta este o acaparare a puterii asupra conștiinței individuale de o amploare considerabilă. Deoarece comunitățile religioase organizate sunt organisme intermediare puternice – au ziare, canale de televiziune, platforme digitale și rețele de influență care se extind mult dincolo de granițele lor confesionale – când iau poziție cu privire la probleme sociale – viață, familie, educație, biopolitică – nu o fac în numele Evangheliei, ci în numele identității lor de grup. Iar confuzia dintre cele două este catastrofală. Pentru că observatorii externi își amintesc că nu „asta ne învață Evanghelia”, ci „asta ne învață această sau acea comunitate”. Evanghelia este judecată după comportamentul comunităților care pretind că o urmează fără a o reprezenta. Și această confuzie este, în opinia mea, una dintre cele mai mari crime spirituale ale timpului nostru. Când o organizație spune: „Noi păzim Sabatul în ziua a șaptea” și îl face un criteriu pentru apartenență – când ne învață că cei care nu îl păzesc sunt neascultători, sunt „Babilon”, sunt sub influența „fiarei” – nu transmite Evanghelia. Transmite o identitate de grup deghizată în teologie. Și această identitate de grup are un efect politic imediat: creează un „noi” care se definește în opoziție cu un „ei”, iar această logică a opoziției este matricea tuturor exceselor autoritare. Instituția ia locul lui Hristos, doctrina organizației înlocuiește Cuvântul lui Dumnezeu, când pastorul devine mediatorul necesar între credincios și Creatorul său, avem de a face cu un Dumnezeu fals. Și acest Dumnezeu fals cere sacrificii – sacrificii umane, vieți distruse, familii sfâșiate, conștiințe asuprite.

Voi care vă recunoașteți în ceea ce descriu, care trăiți ceea ce descriu, care suferiți din cauza a ceea ce descriu. Nu sunteți singuri. Nu sunteți nebuni. Nu sunteți „în rebeliune”. Dimpotrivă, s-ar putea să fiți cei mai fideli purtători ai Evangheliei, tocmai pentru că simțiți că ea a fost trădată. Este timpul să restabilim prioritățile. Este timpul să reiterăm ceea ce pare să fi fost uitat: Evanghelia nu este o identitate. Evanghelia este o persoană. Și această persoană este Isus Hristos, care nu aparține niciunei confesiuni, care nu susține niciun program instituțional, care nu susține nicio organizație umană. Când citim Evangheliile, vedem că Isus și-a petrecut cea mai mare parte a slujirii luptând împotriva gardienilor religiei consacrate. Fariseii nu erau oameni răi. Erau sinceri, fervenți și disciplinați. Dar ei confundaseră legea cu Legiuitorul. Transformaseră tradiția în idolatrie. Iar Fiul lui Dumnezeu i-a denunțat cu o vehemență care nu tolerează compromisuri: „nebuni și orbi!” (Matei 23:17.19).