De ce eșuează predicile: Dumnezeu face totul invers

Am ascultat săptămâna trecută câteva zeci de predici rostite în bisericile din țară și din comunitățile de limbă română din străinătate ca să înțeleg de ce tinerii – și nu numai ei – în timpul slujbei sunt preocupați mai mult de smartfon decât de cel care vorbește.  Foarte repede însă mi-am uitat obiectivul propus fiind frapat de faptul că pastorii, predicatorii, liderii, teologii în vizită etc. – Îl descriau pe Dumnezeu în predicile lor cu atâta siguranță, cu atâta tangibilitate, încât am avut simțământul că îmi vând un idol spunându-mi că este Dumnezeul cel viu. „Dumnezeu vrea asta pentru tine”, „Dumnezeu face asta în viața ta”, „Domnul mi-a spus”, ca și cum Celălalt ar fi devenit un interlocutor familiar, un vecin vorbăreț, un consultant spiritual disponibil prin programare. Nu neg misterele revelației și nici posibilitatea unei intimități autentice cu divinul. Dar am fost și sunt tulburat de ușurința cu care vorbim despre El, de această nonșalanță aproape comercială în a oferi de la amvoane un Dumnezeu făcut pe măsură, adaptat așteptărilor publicului, compatibil cu programul nostru, anxietățile noastre și dorințele noastre de succes. Nu mai predicăm misterul. Vindem o soluție. Nu mai proclamăm extraordinarul. Oferim o metodă. Și în această schimbare insidioasă, cred că trădăm însăși esența Celui pe care pretindem că-L slujim. Până la urmă am renunțat, m-am dat înapoi de la aceste predici ca de la o tejghea cu produse contrafăcute. Și acest recul nu era neîncredere. Dimpotrivă, era fiorul cuiva care simte că Infinitul tocmai a fost limitat la un cuvânt, că Nenumitul tocmai a fost etichetat, că Acela pe care niciun ochi nu l-a văzut și pe care niciun gând nu-l poate înțelege tocmai a fost redus la o realitate care poate fi reținută, manipulată, explicată și, mai rău, vândută.

Dumnezeul despre care vorbesc Scripturile nu este o realitate tangibilă. El nu este o prezență pe care o observăm precum căldura unui calorifer sau lumina unui felinar. El este, dacă îndrăznim să folosim în continuare cuvinte, Cel care face totul contrar așteptărilor noastre. Așteptăm un rege, el ne dă un copil născut în paie. Căutăm puterea, el devine slăbiciune pe o cruce. Visăm la triumf, el ne oferă aparenta înfrângere a mormântului. Vrem un Dumnezeu care să ne întărească structurile și El ne surprinde cu bebeluși, proscriși, păcătoase, femei cu reputație proastă, vameși. El face totul invers. Și totuși, persistăm să-I construim locuințe verticale ale gândirii, dogme aliniate perfect, discursuri în care totul este explicat, totul este ordonat, totul este controlat. Ne este atât de frică de dezordinea divină încât preferăm un zeu domesticit unui Dumnezeu liber. Îmi amintesc de predicile ascultate în care mi se promitea un Dumnezeu care era „prezent”, „tangibil”, „experiențial”, ca și cum credința ar fi o știință exactă, iar rugăciunea un instrument de măsurare. Am auzit spunându-se: „Veți simți prezența Lui”, „Veți primi o impresie”, „Veți avea o dovadă interioară”. Și-mi zic: ce-ar fi dacă adevărata prezență a lui Dumnezeu nu ar fi nici perceptibilă, nici concepibilă? Ce-ar fi dacă momentul în care nu-L simt, când nu mă gândesc la El, când nu-L înțeleg, ar fi tocmai momentul în care El este cel mai aproape? Am făcut din religie o căutare a senzațiilor, iar din teologie un sistem de certitudini. Am uitat că gândul însuși, oricât de nobil, oricât de perfecționat de secole de metafizică, se împiedică în fața Abisului. Chiar și intelectul nostru cel mai ascuțit este prea limitat pentru a înțelege ceea ce transcende ființa. Chiar și conceptele noastre cele mai înalte – ființa, bunătatea, unitatea –  nu sunt decât umbre proiectate pe peretele cavernei noastre mentale. Și, bieții noștri oratori, se urcă la amvon pentru a proclama: „Asta este Dumnezeu”.

Nu arunc prima piatră fără să mă includ în cercul celor vinovați. De câte ori am vorbit eu însumi despre Dumnezeu cu această falsă ușurință? De câte ori am folosit numele Lui pentru a închide o dezbatere, pentru a impune o viziune, pentru a-mi împrumuta opiniilor mele autoritatea cerului? Suntem cu toții ispitiți de această uzurpare. A vorbi în numele lui Dumnezeu este puterea supremă, cea care nu tolerează nicio contradicție, cea care reduce la tăcere întrebările, cea care transformă adunarea într-o turmă docilă. Dar acest Dumnezeu, dumnezeul certitudinilor noastre verbale, nu este Dumnezeul cel viu. Este un idol pe care l-am făurit din silabele noastre, un idol mai periculos decât idolii de lemn sau de piatră, pentru că se ascunde sub masca adevărului. Ne-am cioplit un dumnezeu care să respecte legile psihologiei noastre, ale marketingului nostru, ale comunicării noastre. Organizăm slujbe religioase unde Îl „simțim” pe Dumnezeu, unde Îi „vedem” acțiunile, unde Îi „atingem” gloria. Și mă întreb: nu L-am confundat, oare, pe Duhul Sfânt cu emoțiile noastre? Nu am confundat prezența reală cu o atmosferă atent orchestrată, o iluminare slabă și o muzică învăluitoare? Nu este Dumnezeul tangibil, Dumnezeul pe care îl putem „experimenta” cu un concert sau un seminar de dezvoltare personală, cel mai fals dumnezeu care există? Adevăratul Dumnezeu face totul invers, se ascunde exact unde ne așteptăm mai puțin. În strigătul disperatului pe care nimeni nu-l aude, în singurătatea muribunzilor pe care nimeni nu-i vizitează, în eșecul celui pe care îl disprețuim.  

Aș vrea să redescoperim umilința de a nu ști. Nu ignoranța grosolană, ci înțelepciunea celui care știe că tot ceea ce știe este infinitezimal în comparație cu ceea ce nu știe. Aș vrea să îndrăznim să spunem, de la amvon și de aiurea, că Dumnezeu nu este o idee, nici măcar cea mai sublimă. Nu este un concept al filosofiei noastre, nici o ipoteză a teologiei noastre, nici o concluzie a exegezei noastre. El este Cel care face totul invers, iar acest invers este tocmai ceea ce rațiunea noastră bine gânditoare respinge. Rațiunea noastră dorește un Dumnezeu puternic atunci când suntem slabi, dar El se face slăbiciune. Rațiunea noastră dorește un Dumnezeu care este aproape atunci când Îl căutăm, dar El se face absență. Rațiunea noastră dorește un Dumnezeu explicabil, dar El se face enigmă. Și bieții predicatori îndrăznesc să-I ofere explicații? Îndrăznesc să-L țină între rândurile predicilor lor ca pe o insectă prinsă într-o cutie? Este o impietate blândă, o impietate a bunelor intenții, dar impietate totuși. Cred că putem vorbi despre Dumnezeu lăsându-L pe Dumnezeu neîmblânzit. Cred că putem predica Evanghelia permițând Evangheliei să fie altceva decât un produs. Cred că putem proclama prezența lui Dumnezeu respectând absența Lui. Cred că putem fi martori fără a-L poseda. Aceasta necesită renunțarea la prestigiul nostru de savanți, la confortul autorității de lideri, la puterea autoinstaurată de mediatori. Pentru că, în cele din urmă, ceea ce facem atunci când Îl obiectivăm pe Dumnezeu, când Îl facem tangibil și conceptibil după măsura noastră, este să ne protejăm de El. Un Dumnezeu la care mă pot gândi este un Dumnezeu pe care Îl pot controla. Un Dumnezeu pe care Îl pot descrie este un Dumnezeu care nu mă va deranja. Un Dumnezeu pe care Îl pot invoca la sfârșitul propozițiilor mele este un Dumnezeu care îmi semnează contractele. Dar Dumnezeul cel viu nu semnează nimic. El sfâșie lucrurile. El tulbură. Face totul invers. El alege infinitesimalul pentru a-i deruta pe cei mari, ultimul pentru a-l răsturna pe primul, moartea pentru a da viață. Și găsim această logică a inversării insuportabilă. Așa că o corectăm. O ajustăm. O predicăm în mod „corect”. Facem din cruce un simbol al gloriei fără rușine, din sărăcia spirituală un pas spre bogăție, din noapte o simplă tranziție înainte de zori. Golim misterul de teroarea și frumusețea sa. Creăm un zeu plat, un zeu al afișelor, un zeu al sloganurilor. Și îl numim Evanghelia.

Este poate venită vremea să răsturnăm tejgheaua cu idoli cu vânzători cu tot. Va fi mai interesant ca experiență de viață decât să stai cu capul în jos într-o biserică și să scrolezi programe digitale pe fondul reclamelor confesionale rostite de la amvon.