„Adunarea” mea, te implor, nu muri în „biserica” lor!

Altădată mergeam la adunare. Mergeam cu toții. Eram fericiți, mulțumiți cu ce aveam, sănătoși, îmbrăcați frumos. Acum mergem la biserică. Odată unul, odată altul. Suntem triști, ne lipsește tot timpul ceva, stăm unul lângă altul la slujbă fără să ne vedem și ne arătam goliciunea fără rușine săptămână de săptămână în public. Abia mai mergem, dar mai mergem. Mergem cum putem. Din ce în ce mai rari, dar mergem la biserică, mergem după tine „iubită adunare”. Mergem să te căutam, ne lipsești. Mergem pentru că te iubim, adunarea mea.

Știu, te iubim stângaci, te iubim cu inimile pline de regrete, te iubim așa cum iubim o casă veche de familie în care fiecare cameră miroase a amintiri și în care nu mai îndrăznim să atingem mobila de teamă să nu o stricăm. Te iubim, dar suntem epuizați de faptul că trebuie să ne prefacem că totul este bine pentru a nu-i „descuraja pe cei slabi”. Suntem epuizați de această spiritualitate condusă de performanță, unde maturitatea creștină se măsoară prin numărul de daruri aduse, volumul de „amin” rostit în timpul slujbei, numărul de postări cu „slavă lui Dumnezeu” pe Instagram, Facebook, Tiktok , Youtube. Vorbim despre har, dar trăim ca niște contabili religioși. Fiecare ofrandă este analizată ca o statistică. Fiecare convertire anunțată este măsurată prin impactul său de marketing. Fiecare rugăciune publică este coregrafiată pentru a mișca publicul, pentru a crea acel efect de decor de televizor în care aplauzele sau lacrimile trebuie să curgă exact la momentul potrivit. Am devenit atât de dependenți de eficiența umană încât am uitat că mântuirea nu vine prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Său.

Te iubim, adunarea mea. Te iubim, dar suntem obosiți de ironia tragică, dulce-amăruie, a modului în care Îl celebrăm astăzi pe Domnul. Ne adunăm cu o fervoare care seamănă în mod ciudat cu un ritual de supraviețuire socială. Cântăm imnuri minunate, uneori cu ochii închiși și mâinile ridicate, dar inimile noastre sunt în altă parte. Vorbim despre comuniune, despre fraternitate, despre familia lui Dumnezeu. Dar dacă deschidem ochii, ce vedem cu adevărat? Cercuri de confort. Grupuri sociale care împărtășesc aceleași coduri vestimentare, aceleași referințe culturale și, mai presus de toate, aceeași teamă de expunere autentică, aceeași frică să nu se vadă nici lipsa de convingere, nici adevărul care doare.

Te iubim, dar te-am părăsit adunarea mea și am mers la biserica lor. Am înlocuit prezența lui Dumnezeu cu activitatea pentru Dumnezeu. Petrecem ore întregi în fiecare săptămână „făcând” biserică, organizând, curățând, repetând, administrând, predicând. Proiecte vaste. Presiune intensă. Nu ne mai rămâne timp să „fim” cu Dumnezeu.  Aici în biserică tratăm viața ca pe o cursă contra cronometru, ca și cum esențial ar fi numai ca Evanghelia să fie răspândită cu viteză, nu și cu gravitate. Ne grăbim. Vrem rezultate imediate. Vrem ca tinerii să ni se alăture, ca donațiile să crească și ca noii veniți să fie investiți cu responsabilități bisericești imediat. Uităm de lentoarea semănătorului, uităm că sămânța trebuie să germineze în pământul întunecat înainte de a-și putea ridica fruntea spre cer.

Te iubim adunarea mea. Dorim profund, adunarea mea, să te vedem în relații restaurate. Nu cele de pe rețelele sociale ca în biserică, ci în cele țesute în jurul meselor, în jurul pâinii frânte. Adunarea mea, ne este dor să-i putem spune unui frate: „sufăr” și el să nu ne judece, ci să vină să stea cu noi. Ne este dor să-i putem spune pastorului nostru: „minți sau te înșeli” și el să ne poată asculta fără să-și piardă răbdarea. Ne este dor, dar ne este teamă că biserica – această frumoasă, această nebună, această idee imposibilă despre Dumnezeu – va supraviețui doar ca o cochilie goală, un club de oameni buni care se întâlnesc pentru a evita să se simtă singuri, dar care nu mai îndrăznesc să spere și nici să creadă. Ne este teamă să nu devenim acea generație care va fi organizat totul perfect… cu excepția întâlnirii vii cu Hristos în mijlocul nostru.

Adunarea mea ești obosită să fii biserică. Obosită așa cum era bunicul când se întorcea acasă înconvoiat sub greutatea genții sale de colportor și când bunica îl libera în prag de povară oftând femeiește, familial înăbușit, intim, aproape rușinat, dar fără să spună vreodată ”nu mai putem suporta”. Te iubim, adunarea mea, chiar dacă suntem epuizați să tot fim „oficial” biserică, „organizație”. Am vrea să devenim din nou o adunare vie. Diferența este mică pe zidul casei de rugăciuni, dar imensă în practică. Organizația vizează controlul și securitatea. Adunarea vizează libertatea și „riscul” mântuirii. Ne-am săturat să fim biserică. Dar nu ne-am săturat de Tine, Isuse.

Adunarea mea, te implor, nu muri în biserica lor!