Duhul ascultării oarbe

În bisericile noastre, abuzul, controlul și violența psihologică sau sexuală sunt rareori denumite în termeni simpli. Vorbim despre un „incident”, o „situație delicată”, o „dificultate relațională”, „comportament neadecvat”, o „criză internă”. Invocăm „restaurare”, „discreție”, „înțelepciune” și „protejarea lucrării”. Recomandăm „să nu se prejudicieze mărturia”. Dar, prin îndulcirea cuvintelor, ajungem să îndulcim realitatea. O persoană care este agresată nu trăiește un „incident”. Suferă violență. O comunitate care protejează un agresor nu trece pur și simplu printr-o criză de conducere. Ea este complice la o nedreptate. Un lider care reduce la tăcere o victimă nu comite pur și simplu o „eroare pastorală”. Abuzează de autoritatea sa. Trebuie să fim foarte atenți la limbajul birocratic atunci când este folosit pentru a face inacceptabilul acceptabil. Administrația este utilă atunci când protejează oamenii. Devine periculoasă atunci când protejează instituția de adevăr. Noi înlocuim conștiința cu procedura. Ne întrebăm: „Care este regula?” „Pe când noi ar trebui să începem prin a ne întreba: «Cine suferă? Cine este în pericol? Cine nu este ascultat?»”

Am fost învățați să considerăm reputația bisericii ca fiind sacră. Imaginea ei trebuie păstrată, scandalul evitat, critica evitată, iar numele lui Dumnezeu să nu fie „pătat”. Această logică poate părea pioasă. Totuși, devine profund perversă atunci când duce la ascunderea faptelor rele. Instituția începe apoi să se apere ca o afacere. Alege cuvintele cele mai puțin compromițătoare, amână deciziile, consultă avocați, organizează întâlniri confidențiale și caută să controleze narațiunile. Suferința victimelor devine un risc care trebuie gestionat. Cuvintele lor sunt evaluate în funcție de impactul lor mediatic. Credibilitatea lor este examinată, în timp ce cea a făptașului este prezumată. Trebuie să fim clari: protejarea reputației unei biserici în detrimentul unei persoane rănite nu înseamnă a apăra Evanghelia. Este idolatrizarea instituției. Nu este vorba de a condamna orice prudență, orice investigație sau orice procedură contradictorie. Faptele trebuie stabilite, acuzațiile tratate cu seriozitate și drepturile tuturor respectate. Dar prudența nu trebuie să devină niciodată un pretext pentru inacțiune. Prezumția de nevinovăție nu înseamnă prezumția de fiabilitate pentru cei aflați la putere. Iar cererea de dovezi nu trebuie folosită pentru a epuiza victimele până când acestea tac.

Sunt uimit de cât de ușor putem evita responsabilitatea. Un pastor spune că a urmat instrucțiunile. Un prezbiter susține că nu avea toate informațiile. Un membru explică faptul că a avut încredere în cei aflați la conducere. Un membru al comitetului declară că a acționat în conformitate cu regulile. Prin urmare, oricine se poate prezenta ca o simplă rotiță într-un mecanism. Tocmai aici rămâne tulburătoare situația. Pericolul nu vine doar de la oamenii cruzi pe față. Vine și de la cei care refuză să-și exercite judecata. Cei care văd o nedreptate, dar își spun că nu este de competența lor. Cei care aud vocea unei victime, dar așteaptă permisiunea de a o crede. Cei care suspectează o deviație, dar preferă să nu „dezbine biserica”. Confundăm unitatea cu tăcerea, autoritatea cu infailibilitatea și loialitatea cu supunerea. Totuși, o loialitate care cere să închizi ochii nu este o virtute. Unitatea construită pe frică nu este comuniune. Autoritatea care refuză să fie pusă la îndoială nu este slujire, este putere care se protejează pe sine.

Liderii poartă o responsabilitate specială, desigur. Cu cât o persoană are mai multă autoritate, cu atât trebuie să fie mai responsabilă. Dar organizația nu funcționează doar datorită liderilor săi. Funcționează și datorită celor din jurul ei, care o aplaudă, o scuză sau refuză să vadă. Noi, ca membri, putem contribui la normalizarea faptelor rele atunci când îi transformăm pe lideri în figuri de neatins. Am putea minimiza o plângere pentru că pastorul este carismatic, pentru că a fondat biserica, pentru că predică bine sau pentru că a ajutat mulți oameni. Am putea cere victimei să ierte înainte ca adevărul să fie măcar recunoscut. Am putea să o acuzăm că vorbește „la momentul nepotrivit”, că subminează unitatea sau că nu respectă pe mai marii bisericii.  Răul devine ceva obișnuit atunci când nu ne mai întrebăm: „Cum am putut lăsa să se întâmple asta?” Ci întrebăm: „Cum putem împiedica acest lucru să iasă la iveală?” În acel moment, nu mai suntem doar martori. Devenim gardienii unui sistem.

Biserica are nevoie de contabilitate transparentă, reglementări de protecție, instruire, mecanisme de raportare, audituri independente și proceduri clare. Improvizația nu protejează pe nimeni. Dar organizația nu trebuie să devină niciodată un scop în sine. Structurile trebuie să servească oamenilor, nu invers. Atunci când o instituție caută mai presus de toate să supraviețuiască, să crească, să-și păstreze liderii și să-și păstreze imaginea, ajunge să trateze ființele umane ca pe niște simple variabile. Iată de ce resping o biserică unde se măsoară succesul prin numărul membrilor săi, dimensiunea clădirilor sale, influența sa sau capacitatea sa de a suprima scandalurile. Îmi doresc o biserică în stare să spună: „Am eșuat. Am protejat partea greșită. Am confundat autoritatea cu puterea. Le-am cerut celor pe care ar fi trebuit să-i ascultăm să tacă.” Nu ne vom elibera de „banalitatea răului” cu sloganuri. Trebuie să stabilim o cultură în care cei aflați în poziții de responsabilitate să fie cu adevărat trași la răspundere, în care plângerile să poată fi depuse în afara lanțului de comandă, în care anchetele să fie independente, în care victimele să fie sprijinite fără presiune religioasă și în care liderii să poată fi suspendați fără ca acest lucru să fie considerat un atac la adresa lui Dumnezeu. De asemenea, trebuie să învățăm discernământul. O credință matură nu le cere credincioșilor să renunțe la conștiința lor. Nu transformă îndoiala în rebeliune, nici interogarea în trădare. Trebuie să învățăm să recunoaștem mecanismele de control, să identificăm conflictele de interese și să acceptăm că autoritatea poate fi contestată. Nu doresc raul bisericii. Îmi doresc sfârșitul a ceea ce, în interiorul ei, face posibilă distrugerea oamenilor. Nu vreau să umilesc pastorii sau să disprețuiesc credincioșii. Vreau să încetăm să mai onorăm sisteme care cer victimelor să tacă, pentru ca cei puternici să-și poată păstra onoarea. A denunța nu înseamnă a urî. A acuza nu înseamnă a persecuta. A cere responsabilitate nu înseamnă a fi lipsit de har. Depinde de noi să înțelegem că o biserică nu se recunoaște după capacitatea sa de a părea ireproșabilă, ci după voința sa de a trăi adevărul, chiar și atunci când acel adevăr o acuză.