Deritualizare și impotența conducerii religioase. Cum se golește biserica de sacru și lasă tinerii fără memorie
În cadrul activității mele profesionale, călătoresc în numeroase țări, pe mai multe continente. Din Bosnia-Herțegovina până în România, din Bulgaria, Grecia, până în Belgia, Portugalia sau Spania, până în SUA, Brazilia, Argentina, Uruguay sau Madagascar, o constatare se impune: în câțiva ani, viața bisericii s-a schimbat profund. Această transformare nu este specifică doar bisericii. Biserica a preluat-o, împrumutând-o din societate, unde codurile și ritualurile cotidiene se estompează treptat. De exemplu, respectul formalizat față de cei vârstnici, ordinea luării cuvântului, a vorbi mai încet în anumite locuri (biserică, spații publice), a te ridica atunci când cineva intră, a spune „bună ziua”, „mulțumesc”, „scuzați-mă”, a aștepta ca toți să fie serviți înainte de a mânca, a păstra o anumită distanță fizică, a nu te tutui, a aplauda în momente precise (la finalul unui discurs sau spectacol), a te așeza doar după ce ai fost invitat — toate aceste gesturi implicite care structurau relațiile tind să dispară. Biserica, departe de a fi în afara acestei transformări, o reproduce: și ea își vede riturile estompându-se, formele simplificându-se, limbajul transformându-se. Devine, o dată cu societatea, nu numai „victima”, dar și „sursa” deritualizării. Biserica își pierde formele, simbolurile și punerea în scenă, practicile religioase se schimbă profund, fragilizând sensul colectiv și memoria credincioșilor, fondate dar și ritmate și conservate de rit, inima vie a experienței religioase. După cum amintesc Segalen, Maisonneuve sau Wulf, ritul nu este un simplu ansamblu de obiceiuri, ci un sistem structurat, codificat și profund simbolic. Ritul organizează, produce sens comun, instituie ierarhii și pune în scenă valori. El trasează și o frontieră esențială: cea dintre sacru și profan. În biserică, această arhitectură rituală ar trebui să fie omniprezentă: gesturi precise, obiecte simbolice, o temporalitate lentă, solemnitatea ceremoniilor. Toate aceste contribuie la crearea unei experiențe distincte de cotidian, în același timp colectivă și transcendentă. Ritul nu este un decor: el este ceea ce face credința vizibilă, sensibilă și transmisibilă. Or, tocmai această structură se fisurează în bisericile noastre, în multe privințe.
Deritualizarea corespunde unei slăbiri a „forței simbolice” a riturilor. Concret, aceasta se traduce prin simplificarea formelor, dispariția codurilor, reculul simbolurilor și atenuarea punerii în scenă. Discursul, practicile devin mai directe, mai accesibile, dar și mai ordinare. Transformările sunt vizibile: ceremonii simplificate, gesturi mai puțin codificate, obiecte liturgice mai puțin centrale. Distincția dintre momentul sacru și cel cotidian devine foarte fragilă și aproape că nu mai există. Cu titlu de exemplu, apar acte aproape la limita trivialului: a bea în timpul predicii, pastorul îmbrăcat în haine obișnuite, pastorul care își întrerupe mesajul pentru a discuta cu cineva, fără o separare clară între cuvântul sacru și schimbul banal, a te îmbrăca ca pe stradă, a mesteca gumă, a intra, a te așeza și a discuta ca în orice alt spațiu, a posta un story pe Instagram în timpul cultului (muzică, predică), momentul sacru devenind un conținut distribuibil ca un concert sau o ieșire în oraș, a ajunge târziu, a pleca devreme, a te deplasa liber – toate acestea fiind gesturi și atitudini de tip club sau viață cotidiană, specifice unei experiențe nesacralizate. Ele înlocuiesc direct gesturile religioase, fără o transformare particulară. Biserica, altădată loc de ruptură față de lumea obișnuită, devine astfel, treptat, un spațiu mai familiar, mai orizontal.
Această evoluție nu este lipsită de consecințe. Dacă ritul servește la instituirea sacrului, dispariția lui conduce logic la o desacralizare. Atunci când formele rituale se estompează, devine mai dificil să percepem specificitatea religiosului. Practica poate apărea astfel ca o activitate printre altele, la fel ca un angajament asociativ, participarea într-un club de prieteni ori de interese comune sau o acțiune de comunicare instituțională. De pildă, când un pastor, purtător al autorității ierarhice bisericești, afirmă că „biserica planifică o campanie globală de marketing la împlinirea a 2000 de ani de la momentul în care Isus Hristos a fost identificat profetic drept Mesia” și că „se pregătesc acțiuni de construire a unui curent mediatic…” (https://www.facebook.com/adventist.ro/videos/mesajul-președintelui-24-aprilie-2026pastorul-aurel-neațu-recenzează-ultimele-șe/962185562856249/), registrul sacrului este profund dislocat. Limbajul religios este înlocuit de un vocabular de comunicare de marketing, ceea ce reduce figura lui Isus Hristos și Scriptura la simple obiecte de promovare, golite de dimensiunea lor sacră. Mai mult, atunci când același lider religios spune că „recenzează o ședință” a ierarhilor bisericești, folosește impropriu termenul „recenzie” (opinie subiectiva, critică subiectiva) care nu se aplică ședințelor, ci operelor culturale, în timp ce aici vorbim despre un raport factual. Această confuzie nu este doar lingvistică, ci simptomul unei degradări mai largi a rigorii și a diferențierii dintre sacru, administrativ și profan. În ansamblu, sacrul nu mai este doar diluat, ci absorbit într-un limbaj managerial și mediatic care îi anulează specificitatea.
Riscul este clar: prin simplificare excesivă, biserica pierde ceea ce îi conferea singularitate. Ea încetează să mai fie un spațiu aparte și devine un loc obișnuit, ceea ce antrenează, dincolo de pierderea formelor, pierderea sensului însuși al practicii religioase/sacre, care devine mai individuală, mai liberă, dar și mai puțin lizibilă.
In acest context, noile generații, lipsite de repere stabile, pot întâmpina dificultăți în a se apropia de o tradiție devenită difuză. Tinerii sunt în mare parte rupți de istoria bisericii, de marile figuri și de narațiunile fondatoare. O ignoranță pe care bisericile, în căutarea unei modernizări excesive, au încurajat-o și de care sunt, în același timp, responsabile: prea preocupate să placă lumii și tinerilor, unele biserici au ajuns să piardă chiar sensul misiunii lor. Astfel, instituția religioasă lasă tinerilor o religie care se dezagregă în experiențe individuale. Deși suntem împreună la biserică, în aceste biserici deritualizate, practica tinde să se privatizeze. Fiecare crede și practică „în felul său”. Dacă această evoluție poate fi percepută ca o formă de eliberare, capabilă să atragă tinerii, ea are și un cost: acela pierderii coeziunii și al spațiului și timpului sacru. Pe de o parte, biserica își pierde rolul de comunitate structurată și unită, precum și sensul și misiunea ei. Pe de altă parte, mai puțin ceremonială, mai puțină solemnă, mai puțin simbolică, biserica pierde în intensitatea sacră, chiar dacă pare că ar câștiga în simplitate.
Această deritualizare a bisericii este accelerată și de tehnologiile contemporane, de inteligența artificială. Asemenea discursului politic de pe rețelele sociale — rapid, spontan, fără protocol — comunicarea religioasă tinde și ea să se deformeze și să se de-formalizeze. Logica instantaneității o înlocuiește pe cea a ceremonialului. Timpul lung al ritului cedează în fața imediatului. Această evoluție contribuie la banalizarea instituțiilor religioase.
În fine, deritualizarea nu afectează doar prezentul: ea atinge și memoria. Riturile sunt repetiții, gesturi transmise din generație în generație. Ele asigură continuitatea. Rupând acest lanț, deritualizarea fragilizează memoria bisericilor. Gesturile dispar, experiențele nu se mai transmit în același mod. Legătura dintre generații se slăbește.
Trebuie să vedem în această evoluție un progres sau un declin? Răspunsul nu este univoc. Deritualizarea aduce, fără îndoială, mai multă libertate, mai multă simplitate, o accesibilitate crescută. Dar are și un revers: pierderea sensului, a sacrului, a coeziunii și a structurii. In acest nou echilibru, sacrul se dizolvă lent în ordinarul lumii contemporane. De dragul recuperării lumii și al atragerii tinerilor în noile ‘cluburi’ ale bisericii, sacrul și dimensiunea religioasă sunt diluate, până la punctul în care experiența credinței se confundă cu obișnuitul, iar practica religioasă riscă uneori să alunece spre forme de banalizare, chiar de trivializare, prostie și obscenitate publică și religioasă.
Referinte
Maisonneuve J. (1988). Les rituels, Paris, PUF.
Segalen M. (1998). Rites et rituels contemporains, Nathan, Paris.
Wulf, C. (2005). « Les Rituels », Hermès n° 43, CNRS éditions, Paris.