Doamne, învață-ne să citim și apoi să predicăm
Săptămâna trecută am auzit o predică: „Uitați-vă la văduva aceea! Nu avea aproape nimic și a dat totul! Ce credință! Ce exemplu! Dacă o văduvă săracă poate da tot ce are, cu cât mai mult ar trebui să dați voi, care aveți un salariu, o casă, o mașină – cu cât mai generos ar trebui să dați! Nu fiți ca aceia care dau din surplusul lor. Fiți ca ea. Dați totul. Dați peste posibilitățile voastre. Dați cu sacrificiu. Și Dumnezeu vă va răsplăti însutit!”
Și ascultând am făcut un lucru îngrozitor pentru vorbitor. Fără voia lui m-am apucat să citesc mai mult decât îmi cuvântase el. Am citit pe lângă istoria văduvei sărace și contextul scenei. Nu doar versetele unde o văduvă săracă a venit și a pus doi bănuți în visteria templului și unde Isus i-a chemat pe ucenicii Săi și le-a zis: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toți (…) ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască”. Am citit și versetele de dinaintea istoriei văduvei sărace. Versetele din care vorbitorul meu – pe bună dreptate, poate – nu a dat citire probabil pentru a nu transforma colecta într-un gest obscen al liturghiei. Am citit ce stă scris chiar înaintea istoriei văduvei, literalmente propozițiile precedente: „Păziți-vă de cărturari, cărora le place să umble în haine lungi și să le facă lumea plecăciuni prin piețe. Ei umblă după scaunele dintâi în sinagogi și după locurile dintâi la ospețe; casele văduvelor le mănâncă și fac rugăciuni lungi de ochii lumii.”
„Casele văduvelor le mănâncă”. Am recitit istoria văduvei sărace în contextul ei. Am recitit-o din nou și din nou. Isus tocmai denunțase – în termenii cei mai violenți – un sistem religios care exploatează văduvele. Care le sărăcesc. Care devorează tot ce au. Și imediat după aceea, în aceeași scenă, El arată o văduvă punându-și ultimele două monede în cutia visteriei templului – același templu ai cărui conducători tocmai i-a desemnat ca prădători. Și noi, am luat această scenă și am transformat-o într-un apel pentru zecimi și daruri? Am transformat victima într-un model? Am luat o femeie mâncată de organizația templului și le-am spus comunităților noastre: „Fiți ca ea! Dați totul!” – fără să menționăm vreodată că Isus tocmai condamnase sistemul care o pusese în acea situație?
Recitesc scena. O recitesc încet. Mă uit la detalii. Poziția lui Isus. Privirea Lui. Tonul Lui. Își cheamă ucenicii. Le spune: „uite!”. Dar „uite” la ce? Până acum mi s-a spus că El a spus: „Uite cât de generoasă este! Uite-i credința! Imit-o!”. Ce-ar fi dacă nu ar fi deloc asta? Ce-ar fi dacă Isus ar fi spus: „Uite ce îi face acest sistem al templului și nu al Legii. Uite. Nu-i mai rămâne nimic. Dă tot ce are pentru a trăi unui templu ai cărui conducători devorează casele văduvelor. Uite la nedreptate. Uite la durere. Uite ce le face templul celor nevoiași”. „Uite” nu este un îndemn la imitație. Este un strigăt de acuzare. El nu spune: „Fiți ca ea.”. El spune: „Vedeți ce i s-a făcut?”. Trei versete mai târziu Isus părăsește templul și anunță distrugerea lui totală: „Nu va rămâne piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.” Isus privește templul care devorează văduvele, care cere sacrificii săracilor, care transformă exploatarea în evlavie – și spune: toate acestea vor cădea.
Contextul schimbă totul. Contextul pe care l-am deturnat, delapidat, eu, tu, noi toți. Contextul în care templul i-a luat văduvei sărace ceea ce i-a dat Dumnezeu. Monedă cu monedă. În numele lui Dumnezeu. Cu Scriptura. Cu rugăciuni publice lungi. Cu haine de ceremonie și locuri de onoare. Contextul în care ea este săracă pentru că aceia care ar fi trebuit să o protejeze au exploatat-o. Cei care ar fi trebuit să-i dea au luat de la ea. Cei care purtau numele lui Dumnezeu au folosit acel nume ca o pârghie pentru a-i stoarce tot ce avea – tot de ce avea nevoie pentru a trăi. Sigur, ea a dat de bunăvoie. Cu credință. Cu sinceritate. Nu a fost jefuită cu forța – a fost jefuită prin manipularea evlaviei sale. Dragostea ei pentru Dumnezeu a fost folosită împotriva ei. Devotamentul ei a fost transformat într-un instrument de extorsiune. Credința ei a devenit chiar mecanismul sărăciei ei. Contextul care ne deschide ochii ca să vedem ca Isus nu deplânge generozitatea văduvei, ci situația ei. Nu inima ei, ci sistemul care îi abuzează inima. Nu credința ei, ci organizația templului care îi exploatează credința.
Săptămâna trecută am auzit o predică pe care nu vreau să o mai ascult. Nu mai vreau să admir văduva fără să mă întreb ce exprimă existența ei în comunitatea noastră. Nu mai vreau să-i celebrez credința fără să aud chemarea la dreptate pe care o întruchipează în ciuda ei însăși. Nu mai vreau să vorbesc despre „totul pentru Dumnezeu” dacă, în realitate acest „tot” mai lasă doar „doi bănuți pentru văduva săracă”. Îmi doresc să aud o predică pe care n-am auzit-o niciodată: „Frați și surori, această văduvă nu ar fi trebuit să fie niciodată săracă. Această femeie avea doar doi bănuți pentru că sistemul religios al timpului ei o sărăcise. Isus nu ne-o dă ca exemplu pe care să-l imităm. El ne-o arată ca să putem vedea ce i-a făcut biserica. Și El ne pune nouă – pastorilor, episcopilor, liderilor – întrebarea înfricoșătoare: apelurile noastre pentru dăruire sunt pentru Dumnezeu sau pentru templu? Totul pentru Dumnezeu, da. Dar oare a da templului este a da lui Dumnezeu? Astăzi, ne vom dărui pe noi înșine lui Dumnezeu. Astăzi, în comunitatea noastră, nu se va face nici o colectă.”