Martorul credincios și adevărat la bara judecății în spectacolul indiferenței noastre

Un teatru cu actori pe scenă și spectatori în public. Un spectacol săptămânal cu un scenariu previzibil, roluri atribuite și un public a cărui unică funcție este să fie acolo – prezent fizic, contribuind financiar și pasiv spiritual.

Aceasta este piesa pe care o jucăm de decenii. Un joc perfect. Un cerc închis. O buclă nesfârșită de vină care nu duce nicăieri, dar îi ține pe toți ocupați. Liderii dau vina pe membri. I-am auzit. În comitete și reuniuni pastorale. În conversații private. În predici și slujbe. Cuvintele revin mereu ca un refren: „Credincioșilor le lipsește angajamentul. Sunt căldicei. Au priorități greșite. Nu se implică. Vor să primească totul fără să dea nimic. Consumă biserica așa cum consumă Netflix – pasiv, confortabil, cu telecomanda în mână.” Și aceste acuzații nu sunt întotdeauna neadevărate. Există stare călduță. Există dezangajare. Există această pasivitate spirituală care îi transformă pe credincioși în spectatori și adunările în săli de spectacol.

Credincioșii dau vina pe cei aflați la conducere. I-am auzit. Pe internet. În culise. În șoapte. În parcările de după slujbă, acel spațiu liturgic informal unde sunt abordate problemele reale. Cuvintele sunt diferite, dar durerea este aceeași: „Conducerea este autoritară. Nu am dreptul la replică. Părerea mea este cerută doar pentru a mi se spune că este greșită. Sunt apreciat doar pentru statul social și banii mei. Dacă sugerez o idee, sunt privit ca și cum aș fi propus rescrierea Sfintei Sfintelor. Și dacă pun o întrebare – o întrebare adevărată, nu una retorică pentru a-l flata pe pastor – sunt suspectat de rebeliune.” Și aceste acuzații nu sunt întotdeauna nefondate.

Ne învârtim în cerc. Liderii dau vina pe credincioși. Credincioșii dau vina pe lideri. Și cercul se întoarce. Și pe măsură ce cercul se întoarce, se instalează indiferența – pentru că indiferența este răspunsul natural al ființelor umane la un sistem care nu le ascultă, nu le vede și nu le oferă niciun motiv să se implice în afară de un salariu, la unii, sau posibilitatea de a sta săptămânal pe un scaun, la alții. Indiferența aceasta nu este păcat în sine. Este o boală. Indiferența este atrofie. Un mușchi care nu este folosit nu moare – se deconectează. Încetează să mai răspundă. Devine indiferent la semnalele creierului. Nu prin rebeliune. Prin abandon. Prin acea resemnare biologică a organului sau a membrului care a înțeles că nu mai este necesar. Sufletul uman este făcut să ardă – Dumnezeu l-a creat așa, după chipul Său, iar Dumnezeu este un foc mistuitor. Indiferența este nefirească. Indiferența este violență făcută sufletului. Nimeni nu alege să fie indiferent. Devine așa – după ce a fost ignorat suficient de mult timp, respins suficient de des, redus sistematic la rolul de spectator într-o piesă de teatru în care ar fi trebuit să fie actor. Indiferența este boala unui corp care a încetat să mai funcționeze ca biserică și s-a transformat într-un spectacol – cu producători plângându-se de public și public plângându-se de spectacol.

Înainte însă de a fi un spectacol, să nu uităm, indiferența noastră este o judecată. Nu o judecată verbală. Nu o acuzație formală. Ceva mai rău. O criză (de la gr. krisis) interioară, tăcută, criza sau judecata picioarelor care votează nemaimergând, a mâinilor care votează nemaislujind, a inimilor care votează nemaibatând – sau bătând pentru altceva. Indiferența acționează ca un fel de martor tăcut. Nu strigă. Nu provoacă scandal. Nu produce o explozie. Se instalează. Învăluie. Încetinește lucrurile. Retrage răspunsul. Secătuiește impulsul. Indiferența creștinului ca formă de judecată ne pune în față ceea ce nu vrem să vedem. Ceea ce toate activitățile noastre religioase, actele noastre de slujire, zeciuiala noastră, participarea noastră la biserică au menirea să mascheze. Ceea ce zgomotul evlaviei noastre acoperă. Indiferența nu ne judecă pentru că suntem răi. Pentru că suntem rebeli. Pentru că suntem apostaziați sau eretici. Indiferența ne judecă pentru că suntem goi. Drepți și goi. Prezenți și goi. Ocupați și goi. Zâmbitori și goi. Ca acele case decorate frumos, dar unde nu locuiește nimeni. Indiferența este o judecată asupra incapacității noastre de a crede că trupul este cu adevărat un trup.

Ce este de făcut în această instanță de judecată a sufletului? Nu cred că răspunsul este să strigăm mai tare împotriva noastră. Predicile care provoacă vinovăție produc din când în când un șoc, dar rareori convertiri profunde. Nu cred nici că este suficient să afișăm noi programe de implicare pe rețelele sociale digitale ale teatrului nostru. Nu cred că trebuie să umplem agenda cu spectacole noi și să renovăm ideea de teatru. Trebuie să ne întoarcem la elementele de bază. La ceea ce este autentic. La ceea ce este direct, concret, sensibil. Trebuie să ne întrebăm unde am făcut participarea imposibilă, vagă sau inutilă? Unde am înlocuit vocația cu nevoia imediată? Unde am folosit oamenii în loc să-i ajutăm să crească? Unde au ales credincioșii comoditatea în locul responsabilității? Unde au preferat liderii controlul resurselor? Unde am îngropat daruri sub obiceiuri? Cu alte cuvinte, trebuie să permitem judecății să închidă teatrul și în locul lui să deschidă o casă de rugăciuni pastorală, evanghelică, apostolică și profetică. Pentru aceasta ridică ochii din bancă. Poate ne vedem. Și poate…se poate.