Biserica și bisericile

În retorica creștină sensul cuvântului „biserică” este versatil în referință la realități diferite. Majoritatea creștinilor, de exemplu, nu fac diferența între Biserica instituită de Isus Hristos și Biserica Catolică sau Biserica Ortodoxă sau Biserica Reformată sau Biserica Baptistă sau Biserica Adventistă etc..  Pentru un catolic, Biserica instituită de Isus Hristos și Biserica Catolică sunt unul și același lucru. La fel și pentru un ortodox, Biserica instituită de Isus Hristos și Biserica Ortodoxă sunt unul și același lucru. Și așa mai departe pentru fiecare confesiune, denominațiune, sectă, congregație sau comunitate creștină organizată. Dar Biserica întemeiată de Isus Hristos și bisericile întemeiate de oameni nu reprezintă aceeași realitate. Expresia lui Pavel: „Voi sunteți trupul lui Hristos și fiecare, în parte, mădularele lui.” (1 Corinteni 12:27), servește ca punct de referință. Ea descrie Biserica ca un organism viu, voit de Hristos, în timp ce bisericile umane sunt structuri istorice, întotdeauna relative, menite să slujească acestui trup, dar și capabile să-l trădeze.

Când Pavel le spune corintenilor: „Voi sunteți trupul lui Hristos”, el nu vorbește despre o instituție juridică, ci despre o realitate spirituală și relațională. Biserica, în sensul întemeiat de Hristos, este un popor chemat, cei pe care Dumnezeu îi adună prin credință și botez pentru a forma o comuniune cu Hristos și unii cu alții; un trup viu unde fiecare credincios este un „mădular”, cu un rol specific, dar toți primesc viață de la același cap, care este Hristos. În această viziune inițiativa este divină. Dumnezeu este cel care „adaugă” membri la Biserică, nu oameni care se înrolează într-o asociație aleasă de ei. Unitatea nu este fondată pe organizație. Ea provine din aceeași credință, același Domn, același Duh, chiar dacă formele vizibile variază. Structura slujește trupului. Slujirile (apostoli, pastori, prezbiteri, episcopi) sunt funcții interne ale trupului pentru zidirea lui, nu o suprastructură existentă deasupra lui. 

Alături de Biserica înțeleasă ca trup, istoria dezvăluie o multitudine de biserici în sensul de organizații religioase: romano-catolică, ortodoxă, luterană, reformată, baptistă, adventistă, penticostală, adunări independente etc. Acestea apar în contexte specifice: conflicte doctrinare, reforme, renașteri spirituale, probleme politice sau culturale. Aceste biserici dezvoltă structuri umane: statute, ierarhie, reguli disciplinare, proceduri de apartenență, organisme decizionale. Ele se disting între ele printr-un accent specific: teologie, liturghie, guvernare bisericească (episcopală, prezbiteriană, congregaționalistă etc.). Aceste biserici posedă o dimensiune legitimă. Formele lor vizibile sunt necesare pentru celebrare, predare, gestionare a facilităților și protejare a celor vulnerabili. Dar ele rămân relative, pot fi fondate, reformate, pot decădea și se pot diviza. Ele sunt marcate de păcat, puterea, banii, mândria și etnocentrismul le abat de la misiunea lor. Ele sunt parțiale pentru că niciuna singură nu manifestă întreaga bogăție a „trupului lui Hristos”.

Așadar, prin conectarea textului din 1 Corinteni 12:27 cu istoria concretă, putem distinge două registre de sens. Mai întâi registrul teologic unde Biserica este trupul lui Hristos. Ea este înființată de Isus însuși, prin întreaga Sa viață, învățătura Sa, sacrificiul Său și darul Duhului. Său. Ea este alcătuită din toți cei care, uniți cu Hristos, primesc Duhul și participă la darurile sale, indiferent de epoca sau afilierea lor denominațională. Ea este descrisa în Biblie prin imagini cum ar fi „trup”, „mireasă”, „templu”, „popor”, nu prin categorii administrative. Al doilea registru de sens este cel istoric și sociologic al bisericilor umane, înființate de oameni (apostoli, reformatori, lideri) care au organizat și organizează viața comunităților conform înțelegerii lor asupra Evangheliei. Aceste biserici sunt recunoscute ca instituții cu nume, mărturisire de credință, reguli interne, relații cu statele, moștenire etc.. Ele sunt descrise prin categorii de organizare religioasă – biserică națională, denominațiune, mișcare, sectă etc.. Eroarea recurentă este fie confundarea completă a celor două – identificând o anumită organizație cu „întreaga” Biserică a lui Hristos, fie separarea radicală a acestora ca și cum trupul-Biserica s-ar putea lipsi de orice formă vizibilă.

Metafora trupului din 1 Corinteni 12:27 clarifică diferența dintre aceste două registre, dintre Biserică și biserici. Trupul, Biserica lui Hristos, este o singură realitate vie, din care fiecare credincios este membru. Această realitate este cea pe care Hristos o întemeiază. Bisericile fondate de oameni sunt comparabile, în această imagine, cu „îmbrăcămintea” și „învelișurile”. Ele structurează, organizează și protejează, dar nu sunt nici viața însăși, nici capul. Când o biserică sau o denominațiune îi ajută pe credincioși să trăiască ca membri ai trupului (1 Corinteni 12:27) – recunoscând darurile fiecărei persoane, încurajând comuniunea și rămânând conectați la cap, care este Hristos – ea slujește concret Biserica fondată de Hristos. Când, dimpotrivă, o organizație religioasă se retrage în propria imagine, putere și apărarea identității sale, până la punctul de a disprețui sau exclude alte mădulare ale trupului, ea se comportă ca un „mădular” care vrea să devină un cap sau un trup de sine stătător – lucru pe care Pavel îl denunță în același capitol. 1 Corinteni 12 ne amintește că mădularele „slabe” sau „nedemne” sunt necesare, că nimeni nu poate spune unui alt mădular: „nu am nevoie de tine”. Aplicat bisericilor fondate de oameni, aceasta înseamnă că nicio biserică nu are dreptul să se considere autosuficientă. Biserica lui Hristos se manifestă în recunoaștere reciprocă, cooperare și dorința de unitate și nu în pretenția de a-L poseda pe Hristos în întregime de una singură.

Prin urmare creștinii sunt chemați să-și amintească faptul că apartenența lor principală este față de Biserică – trupul lui Hristos. Ei aparțin lui Hristos înainte de a aparține oricărei structuri anume. Liderii bisericești trebuie să se asigure că organizația lor rămâne transparentă pentru Biserica întemeiată de Hristos; că organizația bisericească nu devine un scop în sine, ci un instrument în slujba vieții trupului. Istoria ne arată, însă, că bisericile s-au născut din răni și dispute, uneori necesare, alteori nedrepte dar fiecare trebuie judecată după Evanghelie și după chipul trupului.

Pe scurt, Biserica întemeiată de Isus Hristos, cea despre care se vorbește în 1 Corinteni 12:27, este trupul viu din care sunt membri toți credincioșii. Bisericile întemeiate de oameni sunt formele istorice, imperfecte, prin care acest trup se face vizibil și se organizează. Ele sunt indispensabile, dar relative, iar fidelitatea lor se măsoară prin capacitatea lor de a permite vieții trupului, al cărui cap este numai Hristos, să strălucească, dincolo de limitele lor.