Iubim să urâm – Republica lui Dumnezeu

Dragostea pentru ură este un concept pe care l-am urmărit de ceva vreme, însă în zilele după asasinarea lui Charlie Kirk am avut neplăcuta surpriză să o văd clar, manifestându-se fără jenă în spațiul public.

De oricare parte a baricadei v-ați afla, sper ca rândurile de mai jos să vă inspire la o cercetare de sine. În cazul în care nu știți cine a fost Charlie Kirk, nu vă deranjați să căutați acum deoarece nu despre el este vorba în scrierea mea. Moartea lui a scos la iveală ce sălășluia deja în noi dinainte.

“Iubim să urâm” – o expresie paradoxală, dar atât de prezentă în realitatea noastră. De multe ori, ura devine un refugiu facil, o energie care dă iluzia puterii și a superiorității. În loc să construim punți, alegem să ridicăm ziduri, iar resentimentul ni se pare mai ușor de purtat decât iertarea. Însă, iubirea de a urî nu face decât să ne otrăvească sufletul, să ne țină captivi într-un cerc vicios al întunericului interior. În clipa în care descoperim că ura nu aduce nici bucurie, nici împlinire, ci doar gol și amărăciune, putem înțelege că adevărata putere stă în a iubi chiar și atunci când ni se pare imposibil. Momentul revelației că ura este ca un drog care ne mistuie încet si are potențialul de a ne schimba direcția pe care o urmam cu pasiune. Pentru unii, acel moment nu vine niciodată, drogul învinge și face multe victime.

“Iubim să urâm” pentru că ura ne oferă o falsă claritate: un inamic vizibil, o vină transferată, un sens ușor de urmărit. Ea are o seducție aparte, căci transformă frustrarea în combustibil și nemulțumirea în identitate. Într-o lume grăbită să caute explicații simple, ura devine adesea moneda comună a conversațiilor, a politicii, chiar și a comunităților religioase. Nu e momentul acum să vă povestesc cum se confruntă diferitele denominațiuni evanghelice adesea pe motive teologice nesemnificative. Și totuși, ceea ce iubim atunci când urâm nu este puterea, ci iluzia ei. În loc să ne facă liberi, ura ne îngustează privirea și ne închide în cercul vicios al suspiciunii. Întrebarea rămâne: cât de mult din ceea ce numim convingere nu este, de fapt, doar o iubire ascunsă pentru ură? Nu pot să trec peste faptul că sabatul a fost un punct de separare a taberelor în interiorul adventismului, partea liberală demonizându-l pe Kirk (vezi articolul din Spectrum) în timp ce partea conservatoare lăudându-l pentru virtutea ținerii sabatului.

“Iubim să urâm” pentru că ura ne oferă o iluzie de coeziune și apartenență. În istorie, ideologiile totalitare au înțeles acest mecanism și l-au exploatat: nazismul a unit mase întregi în jurul urii față de „celălalt”, comunismul a cultivat ura față de „dușmanii de clasă”. În plan cultural, discursurile polarizate din spațiul public modern nu sunt altceva decât o reeditare a aceluiași reflex: ura devine liantul rapid, mai puternic decât solidaritatea autentică. Chiar și conflictele recente — Ucraina și Rusia, Gaza — arată cum ura se travestește în justiție, în dreptate, în onoare, când în realitate nu face decât să perpetueze ciclul durerii. De fapt, ceea ce iubim în ură nu este adevărul, ci energia ei crudă, care ne oferă identități facile și explicații rapide. Însă această iubire este una otrăvită: ne hrănește pentru o clipă, dar pe termen lung ne golește de umanitate. Aici menționez așa zisul drept la apărare invocat de Israel și Rusia, drept exprimat prin conflicte armate care lasă în urmă orfani nevinovați.

„Iubim să urâm” pentru că ura pare să ne ofere o energie ușoară, o justificare rapidă și un dușman comun împotriva căruia să ne unim. Ea dă iluzia coeziunii și a dreptății, dar este un foc rece care ne consumă sufletul. Domnul Isus ne-a avertizat că dragostea multora se va răci din pricina fărădelegii (Matei 24:12), și tocmai aici vedem mecanismul urii: ea răcește inima, otrăvește comunitățile și ne înstrăinează de Dumnezeu. Biblia ne cheamă să nu fim biruiți de rău, ci să biruim răul prin bine (Romani 12:21). Adevărata putere nu se arată în ura care desparte, ci în iubirea care construiește punți chiar și atunci când pare imposibil. Ura este strigătul firii, iubirea este glasul Duhului. Întrebarea fiecăruia rămâne: ce voce alegem să urmăm?

Hilar este faptul că ambele tabere îl invocă pe Dumnezeu ca motiv de atac împotriva celeilalte. Oare Dumnezeu de ce parte a baricadei este?

Trăim într-o lume în care ura devine, paradoxal, un liant. Ne unim adesea nu prin iubire, ci printr-un dușman comun: fie el o persoană, o comunitate, o națiune sau o idee. Ura creează iluzia solidarității, dă impresia de forță și de claritate morală, dar în realitate nu face decât să slăbească sufletul și să ne îmbolnăvească inimile. Așa se explică de ce, dincolo de cuvinte frumoase despre pace și unitate, oamenii par să găsească un soi de satisfacție în a urî.

Creștinul este chemat la ceva mai înalt: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc” (Matei 5:44).

Aceasta nu este slăbiciune, ci cea mai înaltă formă de curaj. Ura este reacția automată a omului căzut; iubirea este decizia conștientă a celui care trăiește prin har.

De aceea, întrebarea rămâne deschisă: de ce să iubim ura, când putem să iubim iubirea?