Rasismul neaoș – Republica lui Dumnezeu

Recent, – aici ar fi trebuit sa folosesc niște cuvinte mari, cum ar fi “cutremurător” sau “România a fost zguduită de…”, numai că realitatea mă obligă să continui placid – România creștină a pretins că nu vede o faptă rușinoasă: un lucrător de livrări a fost agresat doar pentru că avea o altă culoare a pielii. În fața unui asemenea act, tăcerea nu mai poate fi justificată. Tăcerea echivalează cu complicitatea, iar complicitatea devine păcat. Nu mă voi referi la aspectele legale, este de competența autorităților să urmeze regulile de țară civilizată membră a NATO si UE.

Din perspectivă creștină, rasismul nu este doar o nedreptate socială sau o problemă culturală. Este o fărădelege, o negare a demnității cu care Dumnezeu i-a înzestrat pe toți oamenii, indiferent de etnie, limbă sau culoare. Scriptura afirmă clar: „Dumnezeu a făcut dintr-un sânge pe toți oamenii, ca să locuiască pe toată fața pământului” (Fapte 17:26). A privi un om de sus doar pentru că arată diferit înseamnă a-L disprețui pe Creatorul lui; a ridica mâna asupra unui om din acest motiv înseamnă a ridica mâna împotriva chipului lui Dumnezeu.

Mi-am exprimat dezamăgirea deja pe media sociale, însă ceea ce agravează situația, după părerea mea, este lipsa de reacție a bisericilor. Nicio voce bisericească oficială nu s-a ridicat să condamne public acest act rasist. Cum poate predica sâmbăta sau duminica despre dragostea lui Hristos cineva care păstrează tăcerea în fața urii? Lipsa de reacție devine o formă de aprobare tacită, care subminează însăși credibilitatea mesajului evanghelic.

La fel de dezamăgitoare a fost indiferența bisericilor protestante când un muncitor străin care lucrează în România a ales să se convertească la credința ortodoxă. (A fost botezat după botezul biblic, prin scufundare, frați evanghelici!). Această alegere personală și, bănuiesc, sinceră, deoarece nu știu să existe vreun avantaj material oferit convertiților, ne amintește că adevărata credință nu se măsoară prin apartenența etnică sau națională, ci prin deschiderea inimii către Dumnezeu. Acesta este un exemplu clar că Biserica trebuie să fie un spațiu de incluziune și primire, nu de discriminare, și că fiecare om, indiferent de origine, poate găsi în Hristos demnitate, acceptare și apartenență spirituală.

Să revenim la problema pe care o discutăm, rasismul, cu mențiunea că acest flagel nu apare însă în vid. El este adesea alimentat de discursuri publice iresponsabile, menite să divizeze și să câștige capital electoral pe seama urii. Un partid politic din România a întreținut o retorică xenofobă, prezentând „străinii” ca pe un pericol pentru societate. Fără să scuzăm aceste luări de poziție, este foarte important de amintit aici că orice organizație (sau individ) care se regăsește în astfel de mesaje, are o mulțime de exemple în lumea civilizată. Faptul că extremismul este iar în vogă în Europa și SUA nu înseamnă că este ceva demn de urmat. Cert este că această instigare politică acționează ca un foc care aprinde mințile deja pregătite de manipulare. Liderii care folosesc platformele politice pentru a răspândi frică și dispreț legitimează, indirect, ura care se transformă apoi în violență fizică pe străzi. Sper din tot sufletul că, așa cum spune vorba înțeleaptă, să dea Dumnezeu mintea românului de pe urmă, să ne arătăm adevărata față de creștini evitând astfel de episoade.

Creștinii trebuie să înțeleagă limpede că niciun discurs politic nu poate justifica păcatul rasismului. „Dragostea nu face rău aproapelui” (Romani 13:10). Orice ideologie care degradează chipul lui Dumnezeu din celălalt este incompatibilă cu Evanghelia. Nu doar agresorul poartă vina acestui atac, ci și cei care, prin cuvinte, lozinci și programe politice, creează un climat de suspiciune și ură.

Chemarea creștinilor nu este să slujească lozinci politice sau agende ideologice, ci să trăiască și să proclame iubirea lui Hristos ca forță de transformare a lumii. 

Politizarea actului religios falsifică Evanghelia și o reduce la un instrument de manipulare. Adevărata misiune a Bisericii este să apere demnitatea fiecărei ființe create după chipul lui Dumnezeu, să condamne nedreptatea și să fie un spațiu de reconciliere, nu de divizare. Indiferența în fața acestui gen de acțiuni grotești, echivalează cu o aprobare tacită. Refuz să cred că toate fețele bisericești din România au fost atât de ocupate cu predicarea evangheliei că nu s-a găsit un minut prin care să numească această faptă folosind cel mai drag cuvânt din predicare PĂCAT.

Astăzi, bisericilor din România li se adresează un apel clar și direct: nu puteți predica dragostea lui Hristos sâmbăta sau duminica și să păstrați tăcerea în fața urii rasiale în timpul săptămânii. Adevărata credință se arată în curajul de a denunța nedreptatea, de a apăra pe cel marginalizat și de a fi vocea celor fără apărare. Dacă nu vă ridicați acum împotriva rasismului și a instigării politice, riscați să pierdeți însăși credibilitatea Evangheliei pe care o proclamați.

Închei simplu, ori de câte ori NU ați făcut… Mie nu mi-ați făcut…