Biserica în care predică slujitorii „Epocii de aur”: căutarea liberală a mântuirii  

În peisajul sociopolitic religios de după decembrie 1989, a apărut un fenomen intrigant: foști aparatcici sau activiști comuniști, propagandiști profesioniști sau de ocazie, adoratori cândva ai idealurilor revoluționare sau progresiste, apologeți înverșunați sau oportuniști altădată ai ideologiei marxiste, se convertesc la creștinism și sunt integrați, cu o conștiință aparent împăcată, în cercurile oficiale ale bisericii. Această cale, aparent paradoxală, reflectă în realitate, o dinamică specifică societăților liberale unde aspirațiile către absolut, fie ele politice sau spirituale, sunt absorbite de logicile mecanismelor liberalismului.  

Societățile liberale au o capacitate remarcabilă de a-și integra adversarii. Liberalismul avansat știe cum să absoarbă revoltele, fie ele politice, culturale sau spirituale. Această abilitate se bazează pe un principiu fundamental: liberalismul nu respinge dorința de schimbare sau recunoaștere, ci o canalizează în forme care servesc propriei reproduceri. Foștii activiști politici de stânga, fie că sunt motivați de idealuri de justiție socială, egalitate sau revoluție, găsesc în liberalism un spațiu în care își pot exprima dorințele de împlinire personală și recunoaștere socială, fără a necesita o ruptură radicală cu sistemul.

Pentru mulți foști activiști comuniști, căutarea unui ideal revoluționar a fost și o căutare a recunoașterii angajamentului lor, a ideilor lor, a rolului lor în societate. Liberalismul, oferind spații de vizibilitate (mass-media, rețele sociale, distincții onorifice) și oportunități de succes individual (cariere politice, intelectuale sau economice), răspunde acestei sete. Astfel, un fost membru al partidului comunist și colaborator al Securității devenit creștin a găsit o nouă formă de legitimitate în cercurile liberale oficiale ale bisericii, unde călătoria sa spirituală și angajamentul trecut sunt apreciate ca dovadă de profunzime sau autenticitate.

Convertirea la creștinism a acestor foști comuniști este o reorientare a căutării lor către absolut. În timp ce marxismul pe care îl slujeau altădată promitea palingeneză socială – o transformare radicală a lumii – creștinismul le oferă azi oportunitatea de a predica o speranță transcendentă, centrată pe mântuirea personală și o relație cu Dumnezeu. Aspirație către absolut, odinioară condusă de ideologii politice, își găsește o nouă expresie în credința creștină. Această credință are avantajul de a nu se opune neapărat sistemului dominant. Dimpotrivă, creștinismul, în forma sa instituțională sau culturală, se integrează în cadrul liberal, care valorizează libertatea de credință și căutarea individuală a sensului.

Creștinismul, în special în expresiile sale moderne, este compatibil cu valorile liberale, cum ar fi individualismul, libertatea de conștiință și caritatea. Foștii activiști comuniști care au devenit creștini nu prin convertire reală, ci prin înregimentare sau căpușare a comunităților de credincioși, nu renunță neapărat la idealurile lor marxist-leniniste de justiție socială sau egalitate, ci le reformulează într-un cadru spiritual care se adaptează structurilor liberale. De exemplu, noțiuni precum demnitatea umană sau dragostea aproapelui pot fi mobilizate pentru a justifica angajamentul față de politici liberale progresiste, cum ar fi drepturile omului sau asistența socială, fără a contesta fundamentele sistemului.

Anii 1960-1980, marcați de mișcări creștine de protest și rezistență mai mult sau mai puțin subterane, au văzut erodarea treptată a marilor utopii revoluționare. Căderea regimului comunist în 1989, a zidului Berlinului, prăbușirea blocului sovietic au dat o lovitură fatală ideii unei alternative socialiste viabile. Deziluzia față de promisiunile neîndeplinite ale comunismului sau socialismului radical i-a determinat pe mulți activiști să-și reorienteze aspirațiile. Pentru unii, creștinismul a devenit un refugiu, oferind un cadru moral și spiritual pentru a umple golul lăsat de eșecul ideologiilor revoluționare. Liberalismul, cu pragmatismul său și capacitatea sa de a oferi soluții concrete (acces la consum, recunoaștere individuală, stabilitate socială), a devenit o opțiune atractivă. Foștii activiști ai sistemului comunist, care au devenit creștini, găsesc în liberalism o platformă unde pot continua să apere valori precum dreptatea și solidaritatea, dar într-un cadru mai moderat și instituțional. Integrarea lor în notabilitatea oficială a comunităților creștine – prin poziții în instituții, partide politice sau ONG-uri –  le permite să-și reconcilieze trecutul activist cu respectabilitatea socială.

În societățile liberale, narațiunea personală domnește cu supremație. Traiectoriile foștilor activiști care au devenit creștini sunt celebrate ca povești de răscumpărare sau transformare. Trecutul lor de adversari ai credinței în Isus Hristos ca Mântuitor, dar și ai bisericii ca instituție fondată de Hristos, departe de a fi un handicap, devine o dovadă a complexității și a capacității lor de evoluție. Această valorizare le permite să se integreze cu o conștiință bună: nu își neagă trecutul, ci îl reinterpretează ca un pas către maturitatea spirituală și politică. Astfel, angajamentul lor față de politica liberală nu este văzut ca o trădare, ci ca o continuare logică a căutării lor de sens. Instituțiile liberale ale bisericii, fie că este vorba de sistemul de învățământ, mass-media sau de organizații internaționale, oferă spații în care acești foști activiști de partid își găsesc un loc punând înainte ca atuuri noile lor convingeri spirituale la care s-au convertit recent și vechea experiență activistă de partid de altădată.  

Deși această integrare fără revoluție pare armonioasă, ea nu este lipsită de tensiuni. Liberalismul absoarbe revoltele fără a permite o transformare radicală a societății. Foștii activiști comuniști care au devenit creștini după decembrie 1989 se află într-o poziție ambiguă: ei continuă să aspire la un ideal – fie el spiritual sau social – dar trebuie să se confrunte cu un sistem care favorizează status quo-ul. Buna lor conștiință este astfel pusă la încercare atunci când angajamentul lor față de doctrina confesională nu schimbă fundamental structurile puterii. Integrarea lor nefirească în notabilitatea oficială a comunității creștine este o condamnare la conformism. Distincțiile onorifice, pozițiile de putere și recunoașterea socială le estompează acestor foști activiști aspirațiile inițiale. Liberalismul știe cum să-i recompenseze pe cei care participă la reproducerea sa, iar credința creștină, dacă nu este percepută ca o forță de subversiune, devine un simplu ornament moral într-un sistem care valorizează stabilitatea și consumul mai presus de orice. Integrarea foștilor aparatcici sau activiști de stânga care au parvenit în cercurile oficiale ale bisericii ilustrează puterea liberalismului de a absorbi adversitățile și de a canaliza aspirațiile către absolut. Convertirea formală la creștinism, departe de a-i marginaliza pe foștii adepți ai marxismului, le oferă un nou limbaj pentru a-și exprima idealurile, încadrându-i în același timp într-un dispozitiv spiritual compatibil cu valorile liberale. Dar poate oare căutarea mântuirii, fie ea politică sau spirituală, să înflorească vreodată cu adevărat într-un sistem care pune în prim plan recunoașterea individuală și stabilitatea socială în detrimentul transformării profunde?