Evanghelia Războiului (War Gospel) – a crede cu riscul inacceptabilului. Partea II : Patologia purității și Exodul spre Noua Anglie

Jean-Luc Rolland este pastor pensionar, profesor onorific la Facultatea Adventistă de Teologie din Franța și director onorific al Centrului de Cercetare Ellen White din cadrul Diviziunii Intereuropene. El deține un doctorat în istorie contemporană la Universitatea Paul Valéry din Montpellier și un doctorat în teologie protestantă la Institutul Protestant de Teologie, Facultatea din Montpellier. Studiază fundamentalismul protestant de peste patruzeci de ani. În prezent, este membru al Observatorului Dreptate și Pace al Conferinței Episcopale Franceze din Paris. (https://shs.cairn.info/publications-de-jean-luc-rolland–135363?lang=fr https://justice-paix.cef.fr/qui-sommes-nous/membres/)

Nothing true can be said about God from a posture of defense.

Marilynne Robinson, Gilead

O patologie a purității

La sfârșitul cărții sale, Sex în America: O altă istorie a Statelor Unite, politologul Nicole Bacharan descrie cetățenii acestei țări ca fiind ființe care, deși nu trăiesc neapărat ca puritanii, totuși gândesc ca aceștia.[1]. Se spune că sexualitatea a modelat destinul națiunii lor. O căutare încăpățânată a perfecțiunii morale este astfel înscrisă în însăși temeliile sale. Asimilarea puritanismului cu o rigoare îngustă, austeră și mai ales pudică este larg răspândită.[2], fundamental definită de o „ură față de plăcere”^[3]. Dar este oare vorba despre puritanism? Mișcarea religioasă ale cărei origini le urmărește acest scurt eseu depășește cu mult aceste reprezentări. Am examinat un aspect mult mai semnificativ al ideii de puritate, care a apărut încă din secolul al XVI-lea, înainte de a lua ulterior multiple forme în puritanismul colonial din secolul al XVII-lea.

Epitetul atribuit simpatizanților acestei mișcări compozite datează de la sfârșitul secolului al XVI-lea. Termenul „puritan” a apărut pentru prima dată în 1565 sub condeiul teologului catolic Thomas Stapleton (1535-1598)[4]. În această perioadă a apărut în Anglia un prim val de puritanism, o minoritate nebuloasă și nestructurată, hotărâtă să răspundă deficiențelor unei Biserici considerate prea influențate de catolicism, a cărei practică religioasă avea nevoie urgentă de o reorientare prin adoptarea unui mod de viață mai apropiat de lectura sa asupra Bibliei. Ceea ce numim puritanism, la singular, este departe de a acoperi un întreg omogen. Pluralul mi se pare mai respectuos față de complexitatea și disonanțele acestei școli de gândire[5]. Așadar, nu vom vorbi despre puritanism, ci despre un anumit puritanism. Unii s-au identificat cu un calvinism de tip presbiterian, alții în cadrul unui congregaționalism care susținea autonomia parohiilor sau chiar o formă de separatism uneori. În această diversitate, observăm și curente de inspirație anabaptistă, precum și tendințe milenariste. Pe baza interpretărilor Apocalipsei, nu era neobișnuit în această perioadă să se audă de la amvon anunțul venirii unei domnii de o mie de ani a lui Hristos, așa cum a fost cazul în 1666, anul marcat de numărul fiarei^[6]. Jean Baubérot observă astfel de interpretări în Anglia secolului al XVII-lea, o perioadă în care adevărata Biserică avea să triumfe treptat. La acea vreme, ascensiunea puritanismului era considerată o dovadă convingătoare. Mileniul trebuia grăbit; viitorul spiritual al creștinismului depindea de el^[7].

Descoperirea providențială a teritoriilor amerindiene trebuia să permită reconstrucția unei lumi religioase și politice excepționale, prin angajamentul și credința credincioșilor fideli, scoși din cenușa unui creștinism european decadent. Sentimentul de apartenență la acest reziduu a fost un marker identitar major al acestui fenomen religios. Exodul puritanilor către Noua Anglie în secolul al XVII-lea pune în lumină multe aspecte ale unei culturi religioase într-adevăr marcate de ideea alegerii divine și organizate în jurul unei logici de demonizare a dușmanilor.

Exodul spre Noua Anglie

La începutul secolului al XVII-lea, peste douăzeci de mii de „adevărați protestanți”, așa cum i-a numit pastorul Cotton Mather (1663-1728), au părăsit Marea Britanie spre Noua Anglie^[8]. Traversarea Atlanticului la bordul navei Mayflower (1620) rămâne episodul cel mai emblematic al acestui exod. Relatarea acestei epopei a fost scrisă de pastorul și guvernatorul William Bradford (1590-1657), el însuși pasager pe navă. În eseul său „Istoria coloniei Plymouth”, scris între 1630 și 1651, Bradford povestește aventurile traversării, crizele și pericolele, intervențiile providențiale ale lui Dumnezeu care îi însoțește pe coloniști în pelerinajul lor și pregătirile lor pentru fondarea unei colonii inspirate de Evanghelie^[9]. Această poveste este considerată astăzi actul fondator al literaturii americane^[10]. Urmată de alte expediții între 1620 și 1630, această epopee a devenit legendară.

Pasagerii navei Mayflower nu erau toți anglicani devotați și nici primii coloniști creștini din această parte a lumii. În relatarea sa, William Bradford îi compară pe coloniști cu pelerinii, dar este departe de a fi singurul care face acest lucru; această asociere este recurentă încă din secolul al XVII-lea. În scrierile sale, expresia se referă la un pasaj din Noul Testament care îi descrie pe credincioși ca pelerini care se recunosc drept „străini și călători pe pământ […] care caută o patrie”, conștienți de „cea din care veniseră”. Ei tânjeau după „o țară mai bună […] una cerească”, unde Dumnezeu „le pregătise un oraș”[11]. Puritanii care au debarcat în Noua Anglie la începutul secolului al XVII-lea au fost imediat asociați cu credincioșii acestei pericope. Deși autorul Istoriei Coloniei Plymouth nu a inventat sintagma, el a fost inspirația acesteia. Puritanii din Mayflower erau conștienți că erau pelerini:

Astfel, au părăsit orașul bun și frumos care îi adăpostise timp de aproape doisprezece ani. Dar au acordat puțină importanță acestor considerații. Destinul lor era cel al pelerinilor, care nu trebuie decât să-și ridice ochii spre cer, pentru ca spiritele lor să fie imediat îmbunate: căci acolo se află cea mai dragă patrie a lor.^[12]

Originea formulei „Părinții pelerini” este mai recentă. A fost folosită pentru prima dată într-o odă compusă de Samuel Davis (1765-1829) cu ocazia unei comemorări care a avut loc pe 22 decembrie 1799^[13]. Prima sa apariție publicată pare să fi avut loc în 1841. Reverendul Alexander Young (1805-1880) și-a descris cartea, Părinții Pelerini, drept „istoria autentică a Părinților Pelerini care au fondat Colonia Plymouth”. Această istorie este o premieră, indică subtitlul, „prima compilată din surse originale”^[14]. O bogăție literară a contribuit la idealizarea originilor Statelor Unite, un tărâm providențial al copiilor lui Dumnezeu persecutați și astfel identificat cu puritanismul (la singular), ca și cum această tradiție particulară, sau chiar protestantismul însuși de care era atașată, ar fi singura explicație a credinței în această țară. Academicianul Jean-Pierre Martin vorbește pe această temă despre „metonimia istorică”, o figură de stil care transferă unui întreg (aici religia practicată în Statele Unite) una dintre componentele sale, puritanismul^[15]. O scurtătură foarte convenabilă, comentează Bernard Cottret^[16], pentru comentatorii europeni lipsiți de inspirație, care lasă deoparte alte episoade de colonizare anterioare debarcării navei Mayflower.

Aceasta înseamnă, de asemenea, să uităm că, cu un secol mai devreme, la inițiativa catolicilor spanioli, fuseseră fondate și alte așezări de origine europeană, așa cum era cazul în statul actual Virginia. Într-adevăr, catolicismul era deja bine organizat în arhiepiscopate, episcopate și parohii, unde înfloreau capele și catedrale, seminarii și universități^[17]. Spaniolii au fondat și colonia San Miguel într-o regiune care mai târziu avea să fie numită Jamestown. În acest oraș, deja colonizat de alți creștini, a fost fondată prima așezare engleză permanentă în secolul al XVII-lea. În 1606, navele armate engleze care se îndreptau spre Virginia, recent cumpărate din Spania. Pe 29 aprilie 1607, coloniștii au plantat o cruce într-un loc pe care l-au numit Capul Henry în memoria Prințului de Wales. Este interesant de observat că, cu mult înainte ca Ziua Recunoștinței să devină o tradiție anuală din 1863, coloniștii au celebrat o slujbă de mulțumire sub conducerea capelanului lor, reverendul Robert Hunt (1568-1608)^[18].

Aceste câteva exemple arată că, atunci când prima colonie protestantă de peste mări a fost fondată în 1607, această inițiativă a precedat debarcarea pasagerilor navei Mayflower. După cum subliniază Lauric Henneton, coloniștii englezi care au ocupat Virginia și viitorul Massachusetts erau departe de a fi pionieri. Mai mult, fusese organizată și o expediție catolică anterioară, de data aceasta în Florida, populată, printre alții, de protestanți luterani. Aceștia din urmă au fost vânați în timpul expediției conduse de Pedro Menéndez de Avilés (1519-1574) la ordinul regelui Filip al II-lea al Spaniei (1527-1598). Acest masacru a stat la originea unei așezări catolice situate lângă San Augustin, în Florida^[19]. Aceste diverse stabilimente mai vechi, care, în opinia multor cercetători, erau mai reprezentative pentru originile creștine ale Statelor Unite, au fost marginalizate. Epopeea mai romantică a navei Mayflower a fost considerată mai potrivită pentru a încuraja construirea unei anumite viziuni a identității. Înainte de a părăsi nava, pelerinii au încheiat un legământ cunoscut sub numele de pactul Mayflower: „După ce am întreprins, spre slava lui Dumnezeu, înaintarea credinței creștine și onoarea Regelui și a Țării noastre, o expediție pentru a planta prima colonie în părțile de nord ale Virginiei, prin prezenta, cu toată solemnitatea și reciprocitatea, în prezența Domnului Dumnezeu și a tuturor semnatarilor, ne asociem și ne formăm împreună într-un corp al societății politice, pentru o mai bună ordonare, conservare și îndeplinire a scopurilor menționate mai sus; și în virtutea contractului menționat, suntem de acord să adoptăm, să promulgăm și să instituim astfel de legi, ordonanțe, acte, constituții și funcții, toate juste și echitabile, care vor părea din când în când adecvate și necesare pentru binele general al coloniei și ne angajăm să arătăm toată supunere și ascultare față de acestea”^[20].

Ulterior, Pactul Mayflower avea să fie adesea văzut ca textul fondator al democrației americane. Pentru Lauric Henneton, imaginea eroului pelerin și a martirului libertății confundă destul de repede libertatea de conștiință, pe care coloniștii o revendicau pentru ei înșiși, dar rareori pentru alții, cu libertatea politică, care nu era deloc o chestiune în 1620^[21].

---

[1] Nicole Bacharan, Du sexe en Amérique, une autre histoire des États-Unis, Robert Laffont, 2016.

[2] Chady Hage-Ali, „Puritanii din Noua Anglie: o viziune a puterii între utopia moralistă, fanatism și raționalism”, dans Charles Coutel, Mokhtar Ben Barka, Olivier Rota (éd.), Le fanatisme religieux du XVI^e siècle à nos jours. Étudier, comprendre, prévenir, Artois Presses Université, 2017, p. 49.

[3] Contrar acestei imagini a unui puritanism axat pe abstinență și o morală care reglementează plăcerea, cercetările au relevat că acesta este în căutarea fericirii, a progresului și a succesului, în domenii diverse precum familia, afacerile, Republica și Biserica. Potrivit lui Régis Ladous și Edmund Leites, puritanii, departe de a uita plăcerile trupești, au muncit cu pasiune pentru a construi o fericire care nu se limita la o beatitudine cerească escatologică. Régis Ladous, « L’Amérique du Nord : les États-Unis », dans Jean-Marie Mayer, Charles et Luce Pietri, André Vauchez, Marc Venard (éd.), Histoire du christianisme des origines à nos jours, vol. 11, Desclée, 1995, p. 854-859 ; Edmund Leites, La passion du bonheur : conscience puritaine et sexualité, Cerf, 1989.

[4] Patrick Collinson, Richard Bancroft and Elizabethan Anti-Puritanism, Cambridge University Press, 2013, p. 3 ; Viviane Barrie-Currien, « Dans les îles Britanniques », dans Jean-Marie Mayer, Charles Pietri, André Vauchez, Marc Venard (éd.), Histoire du christianisme des origines à nos jours, vol. 8, Desclée, 1992, p. 502.

[5] Îi datorez lui Marilynne Robinson, romancieră și eseistă, laureată a unor premii literare prestigioase (National Book Critics Circle Award 1982 et 2004, Pulitzer Prize for Fiction 2005, National Humanities Medal 2012, Library of Congress Prize for American Fiction 2016) pentru că m-a făcut sensibil la această diversitate. Faptul că o astfel de femeie de litere, pe cât de strălucită pe atât de profund umană, ar putea demonstra în literatura sa o admirație pentru deschiderea și relevanța autorilor puritani a fost suficient pentru a mă provoca. Vezi în acest sens Marilynne Robinson, The Givenness of Things. Farrar, Straus and Giroux, 2015 ; What Are we Doing Here?, Farrar, Straus and Giroux, 2018.

[6] Peter Toon (éd.), Puritans, the Millennium and the Future of Israel : Puritan Eschatology 1600 to 1660, James Clarke & Co., 2002.

[7] Jean Baubérot, Histoire du protestantisme, 9^e édition mise à jour, Presses Universitaires de France, 2017, p. 45.

[8] Cotton Mather, Magnalia Christi Americana, cité par Miklos Vetö, La pensée de Jonathan Edwards, avec une concordance des différentes éditions de ses Œuvres, L’Harmattan, Nouvelle édition remaniée, 2007, p. 13.

[9] William Bradford, Histoire de la colonie de Plymouth : chroniques du Nouveau Monde 1620-1647, traduction sous la direction de Lauric Henneton, Labor et Fides, 2004.

[10] Lauric Henneton, « William Bradford et la fondation des lettres américaines : entre écriture de l’Histoire et architecture de la mémoire », Revue Française d’étude Américaine 112 (juin 2017), p. 5-15.

[11] La Bible, Lettre aux Hébreux 11, 13-16.

[12] William Bradford, op. cit., p. 100.

[13] Samuel Davis, « Hymn », dans Poems of the Pilgrims, selected by Zilpha H. Spooner, A. Williams and Company, 1882, p. 35-36 ; Albert Mathews, « The Term Pilgrim Fathers and Early Celebrations of Forefathers’day », dans Publications of the Colonial Society of Massachusetts, vol. XVII, Published by the Society, 1915, p. 331.

[14] Alexander Young, The Pilgrim Fathers of the Colony of Plymouth from 1602 to 1625, Now First Collected from Original Records and Contemporaneous Printed Documents and Illustrated with Notes, Charles C. Little and James Brown, 1841, p. v.

[15] Jean-Pierre Martin, Le puritanisme américain en Nouvelle-Angleterre 1620-1693,Presses Universitaires de Bordeaux, 1989, p. 10.

[16] Bernard Cottret, Naissance de l’Amérique du Nord, p. 18.

[17] Lauric Henneton, Histoire religieuse des États-Unis, Flammarion, 2012, p. 39-57.

[18] Carl Bridenbaugh, Jamestown 1544-1699, Oxford University Press, 1980.

[19] Lauric Henneton, Histoire religieuse des États-Unis, p. 42-45.

[20] Traduction de Jean-Pierre Martin, op. cit.,p. 31.

[21] Lauric Henneton, « Un homme, un récit, une légende : William Bradford, héros malgré lui ? », p. 41.