O ocazie pierdută – Republica lui Dumnezeu

Fiind băiet păduri cutreieram

Şi mă culcam ades lângă izvor,

Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam

S-aud cum apa sună-ncetişor.

Aceste versuri ale lui Mihai Eminescu rezonează frumos și real în mintea mea, deoarece evocă o realitate pe care am trait-o. Pădurea care despărțea șoseaua de casa bunicilor mei este unică prin frumusețea ei alintată de o mare de bujori cum nicăieri nu mai există în România. Acolo îmi petreceam timp plăcut vara cu verișorii mei, cutreierând pădurea, lunca râului Călmățui, de unde ne pescuiam de multe ori delicatesa care se adăuga cinei deja delicioasă constând în mămăligă și brânză de capră organică pregătită de bunica. Am uitat ouăle ochiuri a căror aromă și textură au rămas unice în memoria noastră de copii. Ce dor îmi e să mai trăiesc acele momente, măcar o singură dată și să le pot imortaliza în 3D pentru nepoții mei…

Pe lângă minunățiile naturii, perele zemoase și delicioase, strugurii aromați sau prunele de vară, alături de zmeura gustoasă și multe alte bunătăți, mai mult decât bunătatea și frumusetea ochilor albaștri ai bunicilor mei din partea mamei, zilele aceastea am fost năpădit de alte amintiri cu ei.

Tataie, bunicul Florian, era un lider în satul lui, respectat și consultat în probleme de viață. Gospodar, inteligent, creativ și progresist în felul lui, era omul cu care puteam să discutăm orice, de la credință la știință și înapoi la noi, copiii. Citea mult, era un autodidact care punea preț pe carte. Mi-l amintesc de pe vremea când încă nu ieșise la pensie, și am fost binecuvântat să-l conduc pe drumul spre odihnă temporară către cimitir.

Mamaia, bunica Florica, era moașa satului. Așa o și strigau sătenii, chiar și cei tineri care nu fuseseră moșiți de ea. Mi-e greu să cred că ar exista o femeie mai bună și mai generoasă ca ea pe pământ.

Amintirile mele de la Vatra Sat, sunt colorate în toate nuanțele anotimpurilor, de la albul imaculat al zăpezii la roșul aprins al trandafirilor sălbatici domesticiți și ei de prezența bunilor mei.

De paște, bunicii mei se pregăteau cu câte un ied, să ne servească pe noi, nepoții și copiii rătăciți pe la ei de sărbători. Cozonacul avea o aromă de nedescris, iar vinul dulce de anul trecut completa duios praznicul simplu ținut la masa de sub nucul din ograda ordonată.

Acolo am învățat multe lecții de viață, una mai însemnată decât alta, toate izvorâte din înțelepciunea populară, din bunătatea naturală și din generozitatea înnăscută în sufletul lor de țărani români care au supraviețuit celui de-l doilea război Mondial, tataie întorcându-se acasă pe jos, din Uniunea Sovietică unde fusese capturat de Armata Roșie.

Dar lecția care mă răscolește azi mai mult ca niciodată este că mamaia își iubea vecinii care erau familia extinsă, suficient de mult ca să observe sărbătorile ținute de ei. Bunicul s-a născut adventist, în timp ce bunica s-a convertit la adolescență. Trebuie să menționez că ortodoxia face parte din țesătura sufletului românesc indiferent de schimbările pe care cineva le face în ceea ce privește apartenența la o biserică. Noi toți, românii credincioși sau atei, suntem ortodocși în esența noastră, fie că admitem sau nu.

De Florii, de Paște, de Crăciun, de Rusalii, la fel ca la orice sărbătoare ortodoxă, mamaia și tataie, minoritari în crezul lor, făceau tot ce le stătea în putință să onoreze valorile celorlalți, chiar dacă nu mai credeau în importanța respectării lor la fel cum o făceau consătenii lor. Nu era un crez, era o atitudine, nu era o mascaradă era respect. Niciodată nu i-am auzit pe bunicii mei făcând vreo remarcă negativă la adresa celorlalți, mai ales în ceea ce privea crezul lor.

Și respectul era reciproc. În Sâmbăta morților, care este numită și Moșii de vară, ortodoxia dedică rugăciuni pentru cei trecuți la odihnă. Femeile mergeau la biserică unde părintele citea (sfințea) darurile de mâncare, colaci și colivă de obicei pentru ca apoi să fie oferite morților. Nu explicăm teologia acestei datini, doar mentionez un minim necesar pentru cei care nu au idee despre această sărbătoare.

După cum sugerează și numele, această sărbătoare are loc sâmbăta, când adventiștii sunt la biserica lor. Drumul dintre biserica ortodoxă în satul bunicilor mei și cimitir trecea prin fața bisericii adventiste. Femeile ortodoxe, care erau în drum spre cimitir de la biserică, știind că vor trece prin fața bisericii adventiștilor, și fără să intre prea mult în doctrina datinei sabatului sau a Moșilor, veneau pregătite – cu colivă și colaci necitiți de părintele pe care le ofereau copiilor de adventiști.

Noi, copiii fuseserăm deja instruiți de acasă ca în momentul inevitabil al primirii acelor delicatese să acceptăm cu respect, să spunem mulțumesc sau bogdaproste, și să mâncăm fără rețineri.

Era o relație de încredere și respect care-mi lipsește. Acesta este motivul pentru care mă simt în largul meu, aș putea spune că mă simt chiar ca acasă în orice biserică românească indiferent de ce titlu poartă.

Povestea de mai sus, adevărată în cel mai mic detaliu, mă determină să iau o atitudine specifică zilele acestea.

Am înțeles, legea statului le dă dreptul minorităților sexuale să se desfășoare liber. Eu însumi militez pentru această libertate care își are originea chiar la Dumnezeu.

Din păcate bunul simț și respectul pentru aproapele nu poate fi legiferat. El se poate doar practica fără constrângere. Nu este scris în Constituție, e scris în sufletul nostru românesc. De ce ar fi trebuit să se amâne marșul Pride? Pentru că minoritățile sexuale au bun simț și respect pentru majoritate, așa cum bunica mea respecta toate sărbătorile majorității ortodoxe.

Poate că nimeni nu le-a prezentat situația în modul acesta… poate că nici nu ar fi luat în considerare, nu știu. Dar sunt convins că dacă ar fi fost suficient de înțelepți să ia o asemenea hotărâre, comunitatea lor ar fi fost mult mai câștigată, nu noi, majoritatea. Nu ar fi fost o concesie greu de realizat, ar fi fost o dovadă de respect.

Păcat că s-a dat cu piciorul unei astfel de ocazii rare. La anul, Rusaliile nu vor mi fi suprapuse cu parada. Dar rănile provocate azi se vor vindeca greu.

Nu lăsa pe mâine ce poți face azi !