Să înţelegem jertfa!

În Israelul Vechiului Testament mieii și celelalte animale de jertfă nu erau simboluri ale sacrificiului ispășitor al Mielului lui Dumnezeu. Nici un israelit nu se gândea atunci că sacrificiul religios al unui miel înseamnă sacrificarea lui Mesia. Înțelesul sacrificiul religios de animale în Israelul Vechiului Testament nu era investit de conținut profetic și avea în primul rând o dimensiune socială, integrând valorile comunitare, spirituale și identitare.

În primul rând, jertfa juca un rol în menținerea coeziunii comunitare și a identității colective. Sacrificii cum ar fi Korban Todah, un sacrificiu de recunoștință, erau colective, adunând comunitatea în jurul unui ritual comun. Sărbătorile religioase care includeau sacrificii de animale (Paștele, Yom Kippur) au întărit unitatea poporului prin rituri comune. Jertfele de ispășire (Hatath) erau oferite pentru păcatele întregii comunități (Levitic 4:13-21). În al doilea rând, jertfa avea o funcție de redistribuire economică. Cu excepția arderilor de tot (Olah) unde animalul era ars în întregime în semn de supunere față de Dumnezeu, celelalte jertfe erau redistribuite: o parte din carne era dată preoților, iar restul se împărțea cu familia sau cu cei săraci (Deuteronom 12:17-19). Jertfa era un sprijin pentru leviți, trib fără pământ, dependent de ofrande și o modalitate socială de evitat risipa prin redistribuirea alimentelor. În al treilea rând, jertfa era un mijloc de reglementare morală și juridică. Jertfa servea drept sancțiune socială pentru transgresarea legii prin fapte cum ar fi furtul, nedreptatea etc. De exemplu, guiluoy arayot, sacrificiul pentru relațiile interzise, reamintea standardele morale (Levitic 20:11-16), asham jertfa pentru contravenție includea reparații materiale pentru victimă înainte de jertfă (Numeri 5:5-8). Jertfa descuraja abaterile de la lege: ritualizarea publică a sancțiunilor avea ca efect întărirea ordinii sociale. În al patrulea rând, jertfa a marcat social legătura dintre divin și pământesc. Jertfele au materializat relația de legământ dintre Dumnezeu și Israel. Legământul de la Sinai, pecetluit prin jertfe (Exod 24:5-8) este un exemplu. Jertfa de mulțumire (Shelamim) care celebra prosperitatea și binecuvântarea divină, este un alt exemplu. Chiar și cei mai săraci oferind turturele (Levitic 5:7) aveau acces la Dumnezeu prin jertfe care asigurau incluziunea socială. În al cincilea rând, jertfele erau rituri individuale sau familiale care marcau nașterea – jertfa de purificare după naștere (Levitic 12:6),  căsătoria – sacrificiul de animale care sigila uniunile, și doliul – mesele de sacrificiu (Se’oudat havra’a) reuneau familia. Sacrificiul de animale în Israelul antic era mult mai mult decât un act religios. Era o practică socială care reglementa relațiile umane și divine și care structura comunitatea.

Desființarea jertfelor animale odată cu distrugerea templului a actualizat pentru iudaismul încreștinat realitatea socială a mielului sacrificat în metafora „Mielul lui Dumnezeu” pe care o găsim în Noul Testament și care va fi transformată în simbol al lui Isus Hristos. La botezul lui Isus (Ioan 1:29), Ioan Botezătorul îl prezintă pe Isus ca „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, stabilind o legătură directă cu jertfa ispășitoare. De aici se dezvoltă simbolismul teologic al sacrificiului și glorificării în legătură cu lucrarea de ispășire și mântuire a lui Isus. Isus, ca Miel, ia asupra Sa păcatele omenirii (1 Petru 1:19), combinând inocența și sacrificiul voluntar: Apocalipsa (5:6-12) transformă mielul într-o figură glorificată, în picioare, dar care „parcă ar fi fost ucisă”, un simbol al vieții veșnice și al triumfului asupra morții. Trecând de la ritul evreiesc la o sferă universală, jertfa lui Isus reînnoiește noțiunea de mântuire. Metafora evoluează de la o imagine sacrificială (Vechiul Testament) la o identitate hristologică (Noul Testament), îmbinând nevinovăția, răscumpărarea și victoria. Mielul devine astfel un simbol dublu: sacrificat pentru ispășire, glorificat pentru rolul său în mântuire.

A spune, însă, că jertfa mielul sacrificat era pentru Abel, Avraam, Moise sau pentru poporul Israel al Vechiului Testament un simbol al lui Isus Hristos, că mielul jertfit la templu era pentru ei „Mielul lui Dumnezeu” al Noului Testament este fie un sofism teologic, fie un paralogism teologic, adică fie o greșeală teologică, fie o eroare teologică. Greșeala implică un element de reflexivitate care este absent din eroare. Nu este posibil să faci o eroare știind că o faci. Dar este foarte obișnuit să faci o greșeală în timp ce ești conștient că faci una. Când îi înveți pe credincioși că „din primele zile ale planului de răscumpărare, poporul lui Dumnezeu a folosit mieii ca pe un simbol al lui Mesia care avea să vină.” nu este anodin să ne întrebăm daca avem de a face cu o eroare sau o greșeală. Este posibil să avem de a face cu o prostie ridicată la rang de dogmă. Dar este tot atât de bine posibil să avem de a face cu o ticăloșie dogmatică. În virtutea toposului – pentru că tot este vorba de înțelegerea jertfei – căutați să pricepeți cine beneficiază de pe urma „crimei” teologice.