Popoarele lumii (II)

Ideea guvernării lui Dumnezeu în opoziție cu guvernarea umană este în același timp o erezie teologică și o manipulare politică. Pentru un creștin Dumnezeu nu este stăpânitorul acestei lumi deoarece el crede ce a spus Isus și potrivit Evangheliei lui Ioan, Isus a desemnat pe altcineva ca fiind stăpânitorul acestei lumi prin cuvintele „vine stăpânitorul acestei lumi și el nu are nimic în Mine” (Ioan 14:30) sau „stăpânitorul acestei lumi a fost judecat” (Ioan 16:11). De asemenea, în mod tranșant Isus distinge în ceea ce privește obediența omului: „Dați-i cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu” (Matei 12:17). Distincția făcută de Isus este o reiterare a distincției făcute mai înainte de Daniel: „În zilele acestor împărați însă, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăție veșnică, care nu va fi distrusă niciodată şi care nu va fi lăsată în mâinile altui popor. Ea va sfărâma și va pune capăt tuturor celorlalte împărății, însă ea va dăinui veșnic.” (Daniel 2:40) Pentru un creștin, lumea este guvernată de oameni și dominată de Dumnezeu. Ideea guvernării umane versus guvernarea divină este, în realitate, expresia tensiunii între două concepții despre putere, autoritate și sensul existenței, între o guvernare bazată pe principii divine care transcend eșecurile umane și o guvernare bazată pe responsabilitatea colectivă a muritorilor, pe capacitatea lor de a legifera și de a evolua în cadrul contingențelor istorice și sociale.

Ideea guvernării divine își are rădăcinile în sistemele religioase monoteiste, unde Dumnezeu este originea și ghidul suprem al tuturor lucrurilor. Tradițiile creștine (cetatea lui Dumnezeu în gândirea lui Augustin), islamice (califatul sub legea divină a Sharia) sau evreiești (legile mozaice) ignoră liberul arbitru al celor investiți cu putere și prezintă o ordine în care oamenii sunt doar administratori ai voinței divine. Teocrațiile medievale, precum papalitatea sau regatele islamice, au căutat să întruchipeze această guvernare divină, bazându-și legile pe texte sacre. În gândirea lui Platon sau în neoplatonism, ideea unei ordini universale guvernate de o formă perfectă (Ideea Binelui, Unul) apare de asemenea, dar este legată de o guvernare divină rațională. Spre deosebire de teocrație, orașele-stat grecești, în special Atena, au promovat suveranitatea populară și capacitatea umană de a se guverna prin democrație. Aristotel, în „Politica” sa, consideră că politica este inerentă „naturii sociale” a omului, fără a invoca neapărat o ordine divină. Mai târziu, în timpul Renașterii și odată cu Iluminismul, filozofii au redefinit bazele autorității politice punând accent pe rațiunea umană și drepturile naturale. Rousseau susținea că dreptul derivă din contractul social, în care indivizii se guvernează prin act colectiv, fără referire la transcendența divină. De la Revoluția Franceză, ideea separării Bisericii și Statului a întărit guvernarea umană cu instituții și legi create de și pentru cetățeni.

În America secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, concepțiile despre guvernarea umană, bazate pe raționalitate și consimțământul celor guvernați s-au opus viziunii teocratice a „guvernării lui Dumnezeu”, care privilegia o autoritate divină directă sau una mediată de instituții religioase. Coloniștii puritani din Noua Anglie au considerat întemeierea coloniilor ca pe un experiment religios menit să stabilească „o cetate așezată pe un munte”, un model de teocrație bazată pe legi divine. Documente precum „Carta Massachusetts” mărturisesc despre tensiunea indusă de ideea de societate guvernată de principii biblice și orientată după presupusa voință a lui Dumnezeu. Totuși, cum putem garanta că instituțiile sau textele sacre traduc cu fidelitate voința divină? Și cum putem acomoda principiile libertăților individuale cu guvernarea divină care presupune o unitate ideologică intrinsecă și generează un cadru exclusiv care marginalizează divergențele de opinie? Cu toate acestea, în unele colonii, în special în cele dominate de puritani, legile civile au rămas în mare măsură influențate de Biblie. De exemplu, crime precum blasfemia sau erezia duceau adesea la pedepse publice. Apariția în contextul acesta a unor noi organizații religioase cu substrat capitalisto-politic cum, de exemplu, cele ale mișcărilor milenariste, au perpetuat ideea guvernării divine a societății terestre folosindu-se de simbolistici și interpretări ale cărții lui Daniel și a Apocalipsei lui Ioan.

Opțiunea pentru promovarea ideii guvernării politice a lui Dumnezeu nu este nici cristică, nici biblică. Isus nu a predicat o teocrație pământească, ci o schimbare a inimii individuale și colective, bazată pe valori universale precum iubirea și iertarea. Isus a afirmat: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36), subliniind că rolul Lui nu este de a stabili o guvernare pământească, ci o împărăție spirituală bazată pe dragoste, har și răscumpărare. Ideea guvernării lui Dumnezeu instrumentalizează religia în scopuri politice, deformându-i mesajul inițial. Acest lucru corupe atât instituțiile de credință, cât și cele politice, care devin instrumente de impunere în loc de dialog și serviciu. Ea duce la regimuri autoritare. Liderii care au pretins un „mandat divin” au abuzat de autoritatea lor pentru a servi interesele personale sau politice. Această tendință persistă în toate sistemele în care religia legitimează deciziile arbitrare. Credința creștină, atunci când rămâne în dimensiunea sa spirituală, oferă principii morale puternice fără a căuta să impună un sistem politic.