Popoarele lumii (I)

În lectura biblică a post-neoprotestanților și mai ales a organizațiilor lor religioase autointitulate „biserici” în ciuda originilor și rădăcinilor lor în fraternități închise sau semi-închise „guvernarea civilă [este] o succesiune de încercări omenești de a controla o planetă ce Îi aparține de drept lui Dumnezeu, care va domni (…) după ce acest prelungit episod îngrozitor al păcatului și al răzvrătirii va fi încheiat. Procesul care duce la acest moment este foarte lung și cuprinde mii de ani de experimente umane în materie de autoguvernare. De funcționat, acestea n-au funcționat niciodată; chiar și cele care exprimau cele mai înalte idealuri au eșuat întotdeauna (…) O mare parte din istoria tristă a omenirii de-a lungul mileniilor nu reprezintă altceva decât relatări ale tragediei aduse asupra noastră de aceste sisteme eșuate.” Critica post-neoprotestantă a ordinii sociale se caracterizează, astfel, printr-o respingere a instituțiilor în activitate – religioase, economice sau politice – acuzate de corupție, inacțiune sau deconectare de la realitățile actualității „sacre”. Această critică se extinde, până la urmă, asupra statului, care este considerat incapabil să răspundă nevoilor spirituale și materiale ale cetățenilor.

Ideea post-neoprotestanților că ordinea socială și politică ar fi o sfidare la adresa lui Dumnezeu este o speculație care nu numai că nu are suport biblic, dar este chiar contrară celor scrise în Biblie. În Biblie citim că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”, ci al ordinii. Profetul Ieremia prescrie implicarea credinciosului în ordinea socială în care trăiește și rugăciunea pentru binele cetății: „Urmăriți binele cetății în care v-am dus în robie și rugați–vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei!” (Ier. 29:7). De asemenea, apostolul Pavel scrie romanilor: „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte, căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Și stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu, şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda.” (Romani 13:1.2). Desigur ordinea socială a evoluat de-a lungul istoriei și a purtat totdeauna urmele imperfecțiunii umane. Multe societăți de-a lungul istoriei au fost construite pe baze profund inegale, bazate pe clase sau caste predeterminate. În multe civilizații – Egiptul antic, Roma, Statele Unite înainte de secolul al XIX-lea – milioane de oameni au fost reduse la statutul de proprietate din cauza originii sau statutului lor. În Europa medievală, societatea era structurată în trei ordine – nobilime, cler, a treia stare – creând o ierarhie rigidă în care țăranii erau supuși proprietarilor de pământ. Odată cu apariția capitalismului industrial, au apărut noi tensiuni între o burghezie care deținea mijloacele de producție și clasa muncitoare. Istoria este marcată de sisteme de dominație rasială, de sexism și de discriminare religioasă.  Ea arată că ordinea socială a fost adesea menținută de regimurile autoritare, creând noi forme de exploatare. Sisteme precum URSS-ul lui Stalin sau Germania nazistă a lui Hitler și-au impus ordinea socială prin represiune, supraveghere și propagandă. Marile puteri europene și-au impus dominația asupra teritoriilor cucerite – Africa, Asia, America Latină – creând dependențe vitale pentru populațiile locale. Astăzi, progresele observabile în ordinea socială contemporană sunt impactate de globalizarea economică, de crizele ecologice și sociale, cum și de apariția noilor tehnologii care creează decalaje de tot felul și amenință să excludă segmente mari ale populației globale. Evoluția ordinii sociale reflectă tendința persistent imperfectă a societăților de a se adapta nevoilor și contextelor în schimbare ca o formă de rezistență la dezordinea socială dar în conformitate cu principiul liberului arbitru de care beneficiază prin creație fiecare persoană.  

Daca ordinea socială este o sfidare la adresa lui Dumnezeu, așa cum pretind direct sau indirect ideologiile post neoprotestante, atunci Avraam nu este din punctul acesta de vedere mai merituos decât Nimrod și nici poporul Israel care cere un împărat mai păcătos decât cei care cânta astăzi prin biserici „lauda mea este pentru Împăratul”. O ordine socială, chiar dacă imperfectă, garantează un minim de stabilitate în cadrul societății. Existența unei autorități sau a unui sistem de reglementare limitează abuzul și violența. Narațiunile utopice de genul „în gradina Edenului nu era așa” deschid calea anarhiei, iar anarhia creează o stare de incertitudine care alimentează conflictul și frica. Anarhia nu este o soluție la un sistem imperfect. Fără legi și instituții, fără reguli de guvernare societatea se scufundă în haos. Prin urmare, un guvern, chiar și imperfect, este necesar pentru a preveni haosul. Atunci când poporul Israel a cerut un împărat, el nu a respins domnia lui Dumnezeu așa cum susțin post neoprotestanții. El a cerut lui Dumnezeu schimbarea sistemului de guvernare care nu mai corespundea realităților sociale și economice ale vremii în condițiile în care – așa cum spunea Daniel – Dumnezeu este acela care „schimbă vremurile și împrejurările; El răstoarnă și pune pe împărați” (Daniel 2:21)

Obsesia expansiunii „bisericilor” post neoprotestante este înrădăcinată în considerente socio-economice și critici la adresa ordinii existente din motive mercantile specifice capitalismului în general și în mod special capitalismului american. Așa-zisele răspunsuri ale acestor „biserici” la nevoile spirituale și sociale în contexte de criză și impactul lor asupra societății nu urmăresc emanciparea credincioșilor, ci dependența lor economică de noi structuri religioase lucrative în sectoare cheie precum sănătatea și educația. Aceste modele nord-americane care combină spiritualitatea și valorile capitaliste folosesc Biblia, în realitate, pentru a construi retorici de critică a ordinii sociale cu scopul ascuns de a crea rețele de strângere de fonduri prin exploatarea credinței celor săraci.