Dumnezeu iubește dreptatea
În viața noastră de zi cu zi, suntem în mod constant influențați de convingerile și percepțiile noastre în ciuda evidențelor care ne probează că aceste convingeri nu corespund întotdeauna faptelor reale. Distincția dintre ceea ce se crede și ceea ce este adevărat este, prin urmare, esențială pentru o înțelegere obiectivă a lumii. Infractorii, manipulatorii și alte categorii de perverși sau profitori au interesul să șteargă, să ascundă această distincție. De exemplu, este știut că una dintre cele mai perfide viclenii cu care învățătorii religioși își întrețin productivitatea comerțului cu sufletele evlavioase este lipsa de distincție între ceea ce este de ordinul credinței și ceea ce este de ordinul realității faptice. Nu trebuie să faceți un efort deosebit pentru a constata această fraudă intelectuală și spirituală în același timp. Mergeți la biserică și ascultați slujba, sau intrați pe posturile de radio și televiziune, precum și pe rețelele sociale cu profil religios. Veți auzi afirmații de genul: „Dumnezeu a creat lumea” (credință), în loc de „în Biblie stă scris că Dumnezeu a creat lumea” (fapt); „Dumnezeu a poruncit să ții sabatul” (credință), în loc de „în Biblie stă scris că sabatul este ziua de odihnă care trebuie respectată după șase zile de muncă” (fapt); „lui Dumnezeu Îi place sau nu Îi place” curtare lucru (credință), în loc de „în Biblie stă scris că lui Dumnezeu Îi place sau nu Îi place” (fapt) Și exemplele pot continua. A afirma o credință despre Dumnezeu și a afirma ce este scris în Biblie sunt două lucruri diferite. A crede în Dumnezeu și a crede în Biblie sunt, de asemenea, două lucruri diferite. A crede în Dumnezeu indică un raport direct cu Dumnezeirea. A crede în Biblie înseamnă un raport cu o mărturisire de credință a unor oameni, mărturisire care are ca scop să producă, să dea naștere la credința în Dumnezeu.
„Dumnezeu iubește dreptatea” este o expresie verbală a unei credințe și nu descrierea unui fapt. Natura lui Dumnezeu, prin definiție, este dincolo de înțelegerea umană și experiența senzorială. Atributele Sale, cum ar fi dragostea și dreptatea, nu pot fi demonstrate științific sau dovedite empiric, așa cum ar fi un fapt științific. Afirmația sa de dragoste pentru dreptate se bazează pe revelația divină, așa cum este exprimată în texte sacre și interpretată de doctrinele religioase. Credem în această dreptate divină, nu o observăm direct. Lumea așa cum o percepem este marcată de nedreptate. Suferința, sărăcia și violența din lume contrazic ideea unui Dumnezeu care iubește dreptatea într-un mod absolut și imediat. Pentru a explica această contradicție, teologia se folosește de credință și de concepte precum liberul arbitru, planul de mântuire, viața de apoi – adică dincolo de viața pământească – etc., nu de dovezi. De asemenea, afirmația „Dumnezeu iubește dreptatea” este o expresie verbală a credinței deoarece concepția despre dreptatea divină variază considerabil între religii și chiar în cadrul aceleiași religii. Unele interpretări teologice pun accentul pe justiția retributivă – adică pe răzbunarea, pedeapsa lui Dumnezeu, altele pe justiția restaurativă – adică pe reconcilierea, împăcarea cu Dumnezeu și încă altele pe justiția distributivă – adică pe echitatea lui Dumnezeu. Această diversitate de interpretări arată că afirmația „Dumnezeu iubește dreptatea” nu este un fapt obiectiv și universal definit, ci o interpretare influențată de credință și de perspectiva teologică. Mai mult decât atât, afirmația „Dumnezeu iubește dreptatea” este o declarație de valoare. Ea exprimă o aspirație umană pentru o lume dreaptă și ordonată, o proiecție a dorinței noastre de dreptate asupra unei puteri superioare. Această proiecție, motivată de valori morale, este intrinsec legată de credință, de credința într-o ordine morală transcendentă.
Desigur, afirmația „Dumnezeu iubește dreptatea” ar putea să apară pentru unii ca având implicații potențial verificabile, implicații care în realitate se dovedesc a nu avea nimic de a face cu faptul pur și simplu că „Dumnezeu iubește dreptatea”. De exemplu, anumite acțiuni și atitudini consistente sau contrare ale credinței că Dumnezeu este iubitor de dreptate cum ar fi lupta împotriva nedreptății sociale, angajamentul pentru pace și apărarea drepturilor omului etc. sunt observabile, dar legătura dintre aceste acțiuni și afirmația „Dumnezeu iubește dreptatea” rămâne una de credință și interpretare a observabilului. „Dumnezeu iubește dreptatea” nu are nevoie de dovezi concrete pentru a exista: eu cred că „Dumnezeu iubește dreptatea” și prin urmare consider că orice demonstrație sau încercare de argumentare obiectivă a faptului că „Dumnezeu iubește dreptatea” este o manieră greșită de a vorbi despre Dumnezeu. „Dumnezeu iubește dreptatea” este o convingere cu caracter personal care se bazează pe experiențe, tradiții, emoții sau influențe sociale. „Dumnezeu iubește dreptatea” este fundamental o expresie verbală a credinței mele.