Să-L încântăm  pe Dumnezeu!

„Să-L încântăm  pe Dumnezeu!” precum și opusul acestei ziceri „Să-L descântăm  pe Dumnezeu!” sunt expresii ale luării în desert a Numelui lui Dumnezeu, sunt blasfemii, cuvinte ofensatoare, lipsite de respect față de Dumnezeu. „Să-L încântăm  pe Dumnezeu!” precum și „Să-L descântăm  pe Dumnezeu!”  este un fel batjocoritor de a vorbi despre raportul omului cu Dumnezeu și acțiunea Sa mântuitoare privitoare la om. „Să-L încântăm  pe Dumnezeu!” precum și „Să-L descântăm  pe Dumnezeu!” nu sunt expresii ale gândirii creștine. Ele sunt expresii ale gândirii magice.

Cuvântul „încântăm” din expresia „Să-L încântăm  pe Dumnezeu!” provine din latinescul medieval „incantare”, care înseamnă literal „a cânta peste”, sau „a cânta pentru a face o vrajă”. Acest verb este compus din prefixul „în-” (în, pe) și verbul „cantare” (a cânta) unde ideea inițială exprimată este aceea a unui cântec magic, folosit pentru a exercita influență asupra ceva sau cuiva. Prin urmare, „Să-L încântăm  pe Dumnezeu!” înseamnă pur și simplu „Să-L fermecăm, să-L vrăjim pe Dumnezeu” în condițiile în care Biblia condamnă vrăjitoria. Desigur, în timp, sensul s-a extins, dar „a încanta” și-a păstrat o conotație magică, evocând actul de a subjuga, de a fascina cu o frumusețe sau un farmec irezistibil chiar și atunci când este folosit și într-un sens figurat, însemnând pur și simplu „a încânta”, „a fermeca”, „a seduce”. Putem vorbi astfel de un peisaj încântător, de o seară fermecată sau de o poveste care încântă cititorul. În acest caz, magia originală este înlocuită de un sentiment de plăcere intensă și fascinație. Sensul verbului „a încânta” a evoluat de la „a vrăji cu cântec” la „a fermeca, fascina, seduce, hipnotiza etc”, dar magia rămâne componenta sa principală și în utilizarea modernă a cuvântului. Această componentă magică apare în mod foarte clar daca vom considera expresia „Să-L descântăm  pe Dumnezeu!”, adică opusul expresiei „Să-L încântăm  pe Dumnezeu!”. În cultura românească „descântarea” este considerată o formă tradițională de vindecare care presupune intonarea sau cântarea unor cuvinte și melodii specifice cu efecte miraculoase. Descântarea este un tip de magie populară sau de vrăji, folosită pentru a vindeca boli, pentru a proteja împotriva răului sau pentru a influența evenimentele. „Încântarea” și „descântarea” sunt un fel de farmece sau incantații vocalizate. Cei care învață „încântarea” sau „descântarea” sunt, potrivit Bibliei, o urâciune înaintea lui Dumnezeu.

„A-L încânta”, adică „a-L vrăji”, „a-L fermeca” pe Dumnezeu nu înseamnă „a fi plăcut lui Dumnezeu”. Există o distincție imensă între „a vrăji” și „a fi plăcut”, mai ales că acești termeni aparțin unor domenii diferite: primul este o chestiune de credință populară și de magie, în timp ce cel de-al doilea aparține domeniului comunicării și al interacțiunilor. „A vrăji” desemnează o influență manipulatoare și irațională. Am putea vorbi chiar de un proces care implică tehnici de persuasiune coercitivă, sau de sugestie hipnotică, pentru a controla comportamentul sau emoțiile lui Dumnezeu. Acest proces nu se bazează pe rațiune sau pe voința conștientă a persoanei care este influențată. „Încântarea lui Dumnezeu” sau „vraja lui Dumnezeu”, implică un anumit mister și o pierdere a autocontrolului la persoana țintă, adică dorința de manipulare conștientă a lui Dumnezeu. „A fi plăcut”, pe de altă parte, desemnează o interacțiune interpersonală pozitivă bazată pe respect, empatie și considerație. O persoană plăcută transmite emoții bune celorlalți prin comportamentul, comunicarea și atitudinea generală. Acest proces este conștient și voluntar, bazat pe interacțiuni pozitive și reciproc avantajoase. Scopul este de a crea o conexiune armonioasă și de a întări legăturile interpersonale fără a căuta să-l controlezi sau să-l manipulezi pe celălalt.

Un creștin își interzice „să-L încânte”, adică „să-L vrăjească”, „să-L fermece” pe Dumnezeu. Un creștin caută „să fie plăcut lui Dumnezeu” ceea ce implică ascultarea de poruncile Sale, așa cum este spus în Biblie, iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele. „A fi plăcut lui Dumnezeu” înseamnă a crede în Isus Hristos ca Mântuitor, pocăință și trăirea unei vieți sfinte, ghidată de principiile morale creștine. Caritatea, smerenia, compasiunea și iertarea sunt așteptările biblice esențiale pentru a fi pe placul lui Dumnezeu.  

Partajează: