Ceasul de slavă: crucea și învierea

Evanghelia după Ioan oferă o abordare particulară a crucii și învierii lui Isus, deosebindu-se de sinoptice din punct de vedere teologic și simbolic. Evenimentele centrale ale patimii și ale învierii sunt prezentate nu numai ca fapte istorice, ci și ca revelații transcendente ale naturii divine întru mântuirea omului. În Evanghelia după Ioan, crucea nu este pur și simplu un instrument de tortură sau un loc de umilire, ci momentul culminant în care dragostea lui Dumnezeu este pe deplin manifestată. Isus, referindu-se la moartea Sa ca la o înălțare („Și eu, când voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage pe toți oamenii la Mine”, Ioan 12:32), redefinește conceptul de glorie. Crucea devine o expresie radicală a iubirii divine. Acest act de dăruire totală, moartea lui Isus, este un act de responsabilitate, un angajament de a purta povara celuilalt până la moarte. Crucea este aici punctul de convergență dintre dreptate și har: Dumnezeu răspunde răului nu cu răzbunare punitivă, ci cu o jertfă de Sine care transformă sensul suferinței.

În narațiunea ioanică, învierea lui Isus este prezentată ca triumful suprem al vieții asupra morții. Învierea nu este doar o întoarcere la viața biologică, ci o inaugurare a unei noi creații. Învierea este anunțată ca o transformare care include toți credincioșii („Eu sunt învierea și viața. Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”, Ioan 11:25). Învierea este impunerea speranței în fața disperării și a fatalismului. Pentru aceia care, asemenea lui Martin Heidegger, susțin că ființa umană este o „ființă-pentru-moarte”, învierea inversează această orientare, deschizând posibilitatea unei existențe orientate către eternitate și plenitudine. Învierea demonstrează că puterea divină nu se limitează la rezolvarea problemelor vieții prezente, ci transcende limitele ultime ale condiției umane.

Crucea și învierea, așa cum sunt descrise în Evanghelia după Ioan, inaugurează un nou mod de a concepe relațiile umane. Isus vorbește despre o iubire care se exprimă în slujire și sacrificiu:  „Nimeni nu are o iubire mai mare decât să-și dea viața pentru prietenii săi”, (Ioan 15:13). Această iubire stă la baza comunității creștine, un spațiu în care alții sunt primiți în deplina demnitate. Această viziune provoacă structurile de putere bazate pe dominație și excludere. Prezintă un model de societate în care vulnerabilitatea este recunoscută ca un loc de forță și în care relațiile nu sunt guvernate de interes personal, ci de solidaritate. Această viziune este înrădăcinată în ideea de viață în comuniune cu Dumnezeu și cu ceilalți. Comunitatea credincioșilor devine reflectarea vizibilă a învierii: un loc în care moartea – sub toate formele ei – fizică, spirituală, socială – este contestată permanent de o dinamică a vieții și a speranței.

În Evanghelia după Ioan, crucea și învierea transcend semnificația lor istorică pentru a deveni simboluri universale ale transformării. Crucea, act de iubire supremă, invită omenirea să reinterpreteze suferința și sacrificiul de sine, în timp ce învierea proclamă victoria vieții și speranța asupra tuturor forțelor de distrugere. Pentru cititorul contemporan, aceste evenimente oferă într-o lume lichidă, un cadru solid de gândire pentru a răspunde la întrebări precum semnificația suferinței, valoarea relațiilor umane și speranța în fața morții. Evanghelia după Ioan invită pe toți oamenii, credincioși și necredincioși, să vadă în cruce și înviere o sursă de transformare personală și comunitară, o chemare de a trăi o existență marcată de iubire și totalitate.