„Calea, Adevărul și Viaţa”

În Evanghelia după Ioan, Isus proclamă: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. » (Ioan 14:6). Acest verset, de o densitate teologică și spirituală excepțională, ridică întrebări fundamentale despre natura adevărului, sensul vieții și direcția finală a existenței umane. Noțiunea de „cale” sugerează o dinamică, o progresie. În gândirea seculară, „calea” este asociată cu căutarea sensului și a experienței existențiale. Aristotel, de exemplu, în viziunea sa teleologică, vede viața umană ca pe un marș către actualizarea virtuții și realizarea binelui suprem. În paralel, gândirea creștină interpretează „calea” nu ca pe o simplă călătorie morală, ci ca pe o comuniune cu Dumnezeu, ghidată de exemplul lui Isus Hristos. Din punct de vedere teologic, Isus nu arată doar „calea”: El este „calea.” Această afirmație radicală face ecou doctrinei Întrupării. „Calea” nu este exterioară ființei umane, ci trece printr-o uniune intimă între creatură și Creatorul ei. Teologi precum Sfântul Augustin o văd ca pe o invitație la un pelerinaj interior, în care inima omului se întoarce către Dumnezeu renunțând la greșeala păcatului. Dar metafora căii depășește simpla perspectivă individuală. Ea face parte dintr-o dimensiune comunitară. Hristos devine legătura care unește credincioșii într-o călătorie comună către Împărăția cerurilor.

În ceea ce privește „adevărul”, gândirea seculară, de la Platon și Aristotel încoace, îl definește ca adaequatio rei et intellectus – adecvarea dintre gândirea exprimată și realitate. „Adevărul”, în această perspectivă, este obiectiv, rațional și universal. Afirmația Domnului Isus Hristos depășește, însă, sensul de „adevăr” conceptual. Ea introduce ideea unui adevăr personal și relațional. Declarând „Eu sunt adevărul”, Isus Hristos nu numai că oferă o doctrină, dar se prezintă pe Sine ca manifestarea vie a adevărului divin. Teologia creștină, în special în gândirea tomistă, dezvoltă ideea că Isus Hristos este revelația plenară a lui Dumnezeu. Viața, moartea și învierea Lui întruchipează „adevărul” suprem despre dragostea, dreptatea și mila lui Dumnezeu. Ca atare, „adevărul” creștin nu este o simplă corespondență între o afirmație și o realitate, ci o întâlnire existențială: adevărul este dezvăluit. Hristos, în persoana și lucrarea Sa, este dezvăluirea supremă a misterului lui Dumnezeu.

În fine, „viața” despre care vorbește Isus transcende simpla supraviețuire biologică sau dinamismul psihic. În gândirea creștină, viața este o participare la însăși viața lui Dumnezeu. Această viziune își găsește rădăcinile în teologia lui Ioan: „În El era viața și viața era lumina oamenilor. » (Ioan 1:4). Gândirea seculară, în special la Aristotel și Spinoza, asociază viața cu actualizarea potențialităților sau cu perseverența în ființă. Dar viața pe care o propune Isus este de altă ordine: este viața veșnică, care se deosebește de viața naturală înțeleasă în sens biologic. Viața veșnică în Isus Hristos nu este doar o extensie temporală a vieții noastre biologice, ci o calitate a ființei, o comuniune nesfârșită cu Dumnezeu. Accesul la viața veșnică, conform teologiei creștine, necesită o transformare interioară. Simbolurile botezului sau ale împărtășirii cu trupul și sângele lui Hristos sunt semne tangibile ale acestei vieți divine oferite omului. Sfântul Irineu rezumă această gândire într-o formulă celebră: „Slava lui Dumnezeu este omul viu, iar viața omului este viziunea lui Dumnezeu. »

Calea, adevărul și viața nu sunt realități separate în perspectiva creștină. Ele converg în persoana lui Hristos, care este în același timp ghidul, destinația și împlinirea existenței umane. Această triplă afirmație răspunde la marile întrebări ale omului despre a fi, a cunoaște și a deveni, transcenzând în același timp limitările rațiunii umane prin actul credinței. Pentru credincios, acest text este o invitație la a trăi cu încredere radicală în Hristos, care luminează fiecare etapă a existenței. Pentru cel necredincios, afirmația lui Isus deschide o reflecție asupra tensiunii dintre căutarea umană a adevărului și experiența misterului divin. În ultimă instanță, „Eu sunt calea, adevărul și viața” rezonează și pentru cel credincios și pentru cel necredincios ca o chemare profund constitutivă a existentei umane la o viață autentică, înrădăcinată în căutarea binelui, a adevărului și a iubirii.