Istorii măsluite – Republica lui Dumnezeu (1)

O săptămână plină de evenimente tocmai s-a încheiat, iar eu voi încerca să alătur câteva dintre ele pentru a-mi exersa gândirea.

UEFA a dat verdictul, care este deja contestat, România fiind amendată cu o sumă destul de mare, peste 120 000 de euro, iar ca și consolare cele trei puncte oarecum nemeritate ne-au fost acordate la masa verde. Amenzile au fost aplicate pentru delicte de vorbire, cu alte cuvinte FRF este pedepsită pentru scandările suporterilor care nu au făcut nimic altceva decât să reamintească kosovarilor de poziția oficială a guvernului României, și anume că palma de pământ numită Kosovo este de fapt Serbia. În ciuda faptului că nici oficial, nici în tribune românii nu recunosc acest stat, nu am ezitat de a juca meciuri de fotbal cu ei. Este regretabil că indulgența alor noștri a fost luată cu ușurință de către acești pitici ai civilizației.

Ucraina a primit unda verde de la stăpâni să atace Rusia cu rachete balistice cu rază medie de acțiune, care în traducere înseamnă că vestul se comportă ca un bețiv care, în ciuda faptului că abia merge pe picioare, insistă totuși să se urce la volan.

România se pregătește de primul tur al alegerilor prezidențiale care va decide între care dintre cei 14 candidați se va juca finala de peste două săptămâni.

Donald Trump nu a vociferat de fel la decizia lui Biden de a lăsa slobod „cățelușul în tricou verde” de la Kiev.

Ce au aceste evenimente în comun, și de ce insist sa le alătur în acest articol? Toate intenționează să rescrie realitatea și istoria, după reguli nescrise încă.

Justificarea istorică a unui stat Kosovo este cel puțin forțată după părerea mea, la fel ca Ucraina, aceste pe nedrept numite țări sau state fiind orfane de o limbă care să fi fost solidificată de o literatură competentă. Tito, croat, a fost cel care a dat speranțe locuitorilor acelor meleaguri acordându-le o anumită autonomie în 1963, reiterată în constituția Iugoslaviei în 1974, autonomie pierdută în 1990. La fel ca în cazul Kosovo, Ucraina este o națiune artificială, fără o literatură notabilă, scriitorii originari din Ucraina scriind în limba rusă. Mai mult decât atât, teritorial vorbind, Ucraina este alcătuită din tărâmuri care nu aveau nimic ucrainean în ele când au fost anexate Republicii Socialiste Sovietice Ucraina. Nu vreau să intru în polemici cu nimeni, însă criteriile pe care le iau în considerare fac parte dintr-un normal personal care nu trebuie acceptat de nimeni. Cert este că se dorește o rescriere a unei istorii extrem de complexe de către comentatori care au văzut Ucraina cel mult pe o hartă online după februarie 2022.

Cui folosesc aceste mistificării ?

În ceea ce-l privește pe Donald Trump și pe viitorul președinte al României, avem de-a face cu o stafie a unui viitor pe care doar profeții politici îl știu. Tot ce avem nevoie este să alegem candidatul imaculat, integru, competent și arătos. Dacă ar fi fost o temă serioasă de campanie, aș zice că avem de ales între promisiunile de protecție și cele de siguranță. Problema este gravă, dar nu imposibil de rezolvat. Viitorul este sumbru, dar lumina va veni de la noul ales.

Acest dans între un trecut măsluit și un viitor incert are darul de a ne provoca insomnii nemeritate și de a ne oferi o asigurare pe care nimeni nu va avea fonduri suficiente de a o plăti dacă va fi cazul. Este ca și cum ni s-ar vinde asigurări de viață veșnică. Votul este prețul unei polițe de asigurare cu toate beneficiile.

Gândindu-mă la această salată de evenimente, fără să-mi fi propus lucrul acesta, mintea îmi joacă feste neașteptate și mă poartă către o istorie pe care o știu prea bine, situată în prima jumătate a secolului al XIX-lea în America.

Un membru al masoneriei din acea vreme, William Miller, dezvoltă o paradigmă consacrată de Isaac Newton și se apucă serios de studiul profețiilor biblice. După ani lungi de trudă intelectuală, împotriva oricăror atenționări ale lui Hristos însuși, Miller începe să propage ce am numi azi fake news, cum că sfârșitul omenirii și al pământului ar fi iminente, și că ar avea loc la o anumită dată, 22 octombrie 1844.

22 a venit și a trecut iar Hristos nu s-a sinchisit să execute interpretarea profețiilor făcută de Miller. Numai că o grupă mică de credincioși a venit cu o soluție de compromis, care a dat naștere bisericii adventiste de ziua a șaptea. Predicarea unei iminente reveniri a Mântuitorului a fost reformată și plasată într-un viitor imediat, poate chiar mâine ziceau unii, totuși suficient de incert pentru a pune bazele unei corporații mondiale cu peste 20 de milioane de credincioși in 2024.

Departe de mine intenția de a contesta rezultatele interpretării adventiste a profeției din cartea lui Daniel. Nici măcar nu am o alternativă la interpretarea tradițională, mai ales pentru faptul că majoritatea covârșitoare a adventiștilor nici nu știe acea interpretare. După 15 ani de activitate pastorală, pot să declar fără ezitare că nici măcar 1 din 20 de adventiști botezați nu are capacitatea de a exprima în cuvinte ce anume ar fi trebuit să se întâmple la 22 octombrie 1844, unde ar fi trebuit să aibă loc acea acțiune, dar mai ales să explice motivația acelei acțiuni. De cum mă afectează pe mine în anul 2024 pe planeta pământ nici nu încerc să mă gândesc deoarece este posibil să-mi pun mai multe întrebări decât mi s-ar permite de către angajator.

Observați că nici nu scriu aici detalii despre acțiunea cu pricina, pentru că este foarte probabil că cititorul se va mulțumi cu minimul pe care-l prezint eu și s-ar putea poticni. Nu ar fi mai bine să se documenteze fiecare pentru sine?

Nu pot decât să mă întreb din nou, cui folosesc aceste făcături?

(va urma)