Sunt oare adventiștii atașați culturii inculturii?

Cu ani în urmă, când pastorii adventiști din România predicau că Biserica Romano-Catolică este fiara rea și dușmănoasă din Apocalipsa, la amvoanele bisericii se recita o poezie care îndemna credincioșii să învețe de la toate:  „Învaţă de la ape să ai statornic drum,/ Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum,/ (…) Învaţă de la toate, că toate-ţi sunt surori,/ Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori… (…) Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,/ Învaţă de la toate că totu-i trecător…” Deci, a învața de la toate, înseamnă a învăța și de la Biserica Romano-Catolică.

Astăzi, credincioșii adventiști au convingerea că nu mai au nimic de învățat, că sunt bogați și nu duc lipsă de nici o învățătură. Autosuficienți și plini de mândrie confesională, zilele acestea, au umplut Internetul și rețelele sociale, fie de revoltă față de programarea la Loma Linda University a unei conferințe cu tema „Adventism and Catholicism in a Changing World”, fie de satisfacție pentru anularea acestei conferințe, unde urma să se schițeze câteva elemente de răspuns la o întrebare legată de învățare: „ce ar putea să învețe cele două biserici una de la cealaltă și ce ar putea implica aceasta pentru viitor?”   

Nu știm cum s-ar fi răspuns la Loma Linda University la această întrebare pentru că incultura unor „sfinți” necanonici ne-a privat de această posibilitate. Dar pentru că întrebarea în context adventist este intrigantă, ne permitem să trecem peste opinia acestor „sfinți”, sa facem ipoteza că toată lumea are de învățat de la toată lumea și să încercam să gândim preț de câteva rânduri ce ar putea să învețe adventiștii de la catolici si catolicii de la adventiști.

Astfel, una dintre principalele lecții pe care Biserica Adventistă le-ar putea învăța de la Biserica Catolică este importanța tradiției și a continuității istorice. Biserica Catolică a fost capabilă, de-a lungul secolelor, să mențină un corpus teologic și liturgic coerent, adaptându-și practicile la provocările fiecărei epoci. Această abordare face posibilă păstrarea stabilității doctrinare de-a lungul veacurilor, integrând în același timp noi reflecții teologice. Biserica Adventistă, în contrast, subliniază aproape exclusiv Biblia ca singura sursă de autoritate ceea ce îi limitează uneori flexibilitatea în răspunsurile la întrebările moderne lipsind-o de o perspectivă istorică mai largă.

Biserica Catolică se remarcă și printr-o structură ierarhică puternică și o anumită unitate doctrinară și administrativă în întreaga lume. În ciuda diversității sale culturale și geografice, Biserica Catolică menține o coerență globală care îi permite să se prezinte ca o voce unită pe scena internațională. Biserica Adventistă, deși are o organizație globală cu divizii, uniuni și conferințe, acordă mai multă autonomie nivelurilor locale. În timp ce această flexibilitate permite adventismului să se adapteze la nevoile locale, uneori poate duce la o lipsă de unitate în anumite probleme teologice sau sociale. De exemplu, problema hirotoniei femeilor sau modul de abordare a anumitor provocări culturale poate varia de la o țară la alta. Bazându-se pe unitatea structurală a Bisericii Catolice, Biserica Adventistă ar putea încerca să-și consolideze coordonarea globală fără a sacrifica autonomia locală. O astfel de abordare ar putea, de asemenea, să-i consolideze impactul și vizibilitatea pe scena globală.

O altă lecție catolică pentru adventism ar putea fi cea a ecumenismului. Biserica Catolică a fost un actor important în mișcarea ecumenică, căutând să promoveze unitatea între diferitele confesiuni creștine, respectând în același timp diferențele dintre acestea. Inițiative precum Conciliul Vatican II (1962-1965) au deschis calea unui dialog interreligios mai larg, menit să reducă diviziunile și să încurajeze cooperarea reciprocă pe probleme morale și sociale. Biserica Adventistă, datorită accentului pe care îl pune pe revenirea iminentă a lui Isus și pe teologia sa eschatologică particulară, a adoptat o atitudine publică rezervată față de ecumenism.  Învățarea din experiența ecumenică catolică ar putea încuraja Biserica Adventistă să lucreze mai mult cu alte biserici pe probleme de justiție socială, drepturile omului și protecția mediului, rămânând în același timp fidelă convingerilor sale teologice unice.

De asemenea, Biserica Catolică este renumită pentru bogăția sa liturgică și artistică. De secole, arta, arhitectura și muzica au jucat un rol central în exprimarea credinței catolice. În comparație, Biserica Adventistă, fidelă moștenirii sale protestante, pune mai puțin accent pe artă și pe liturghia formală în închinare. În timp ce această simplitate are beneficiile ei, adventismul ar putea învăța din modul în care arta și frumusețea pot ridica experiența spirituală. O implicare artistică mai profundă ar putea îmbogăți serviciile divine adventiste și ar putea oferi credincioșilor modalități suplimentare de a-și trăi credința în moduri mai elevate cultural.

Ceea ce Biserica Adventistă ar putea învăța de la Biserica Catolică nu înseamnă o renunțare la identitatea sau la doctrinele sale fundamentale. Fiind deschisă pentru a învăța anumite practici și abordări, ar putea, însă, să-și întărească structura, să îmbogățească viața spirituală a membrilor săi și să-și extindă impactul global. Un dialog cu Biserica Catolică, chiar și implicit, ar putea oferi Bisericii Adventiste chei pentru a face față provocărilor secolului XXI.

Acum, ce ar putea să învețe Biserica Catolică de la Biserica Adventistă?

Unul dintre cele mai distinctive aspecte ale Bisericii Adventiste este accentul pe sănătatea fizică și bunăstarea holistică. Aceasta se traduce prin practica pe scară largă a vegetarianismului, abstinența strictă de la alcool, tutun și droguri și promovarea activă a exercițiilor fizice și a sănătății mintale. Biserica Catolică, deși are multe instituții de sănătate în întreaga lume, ar putea învăța din această abordare integrată a bunăstării care consideră sănătatea ca o dimensiune esențială a credinței. Dacă catolicismul prețuiește sufletul și spiritul, accentul adventist asupra corpului ca element central al spiritualității i-ar putea determina pe catolici să se gândească mai profund la relația dintre credință, sănătate și stil de viață. Această conștientizare ar putea duce la inițiative concrete în cadrul Bisericii Catolice, precum promovarea unui stil de viață sănătos în parohiile, școlile și organizațiile caritabile ale acesteia.

O altă învățătură pentru catolici ar fi respectarea strictă a Sabatului ca zi de odihnă, închinare și reconectare spirituală. Pentru adventiști, Sabatul nu este doar o zi de închinare, ci o experiență săptămânală profundă de odihnă fizică şi spirituală. Această zi este dedicată lui Dumnezeu, familiei și naturii, cu o pauză completă de la activitățile profesionale și preocupările lumești. Deși Biserica Catolică respectă duminica ca o zi de odihnă și închinare, intensitatea și rigoarea respectării Sabatului în rândul adventiștilor oferă un contrast puternic cu experiența catolică contemporană. De-a lungul secolelor, importanța duminicii ca zi de odihnă spirituală a fost uneori diluată în unele culturi catolice, unde duminica este adesea văzută ca o zi de odihnă sau de muncă suplimentară, mai degrabă decât o pauză cu adevărat spirituală. Biserica Catolică ar putea beneficia de reflectarea asupra importanței odihnei și a reconectarii spirituale săptămânale. A învăţa de la adventişti să sfinţească timpul prin odihnă intenţionată i-ar putea inspira pe catolici să redescopere valoarea duminicii ca timp sacru, nu numai pentru Liturghie, ci şi pentru deconectarea de la presiunile vieţii de zi cu zi şi reorientarea asupra lui Dumnezeu şi a relaţiilor umane. Acest lucru ar putea duce la o redefinire a relației cu munca, timpul și spiritualitatea în cadrul catolicismului contemporan.

Biserica Catolică, cu structura sa ierarhică puternică centrată în jurul Papei și episcopilor, ar putea beneficia uneori de o abordare mai descentralizată în unele dintre deciziile sale pastorale și administrative. Privind organizația adventistă, Biserica Catolică ar putea lua în considerare posibilitatea unei autonomii lărgite în anumite regiuni, menținând în același timp unitatea sa generală. Acest lucru ar putea spori eficiența pastorală, în special în contexte culturale diverse, în care soluțiile locale pot fi mai adecvate. O guvernare mai flexibilă ar putea încuraja, de asemenea, o mai mare participare a laicilor la conducerea Bisericii, încurajând astfel un sentiment de incluziune și responsabilitate comună.

Unul dintre semnele distinctive ale Bisericii Adventiste este participarea activă a laicilor la viața Bisericii. Fie în activități misionare, în gestionarea afacerilor Bisericii sau în conducerea slujbelor religioase, adventiştii încurajează o implicare largă a membrilor nehirotoniți. Acest lucru creează un puternic sentiment de comunitate și o responsabilitate împărtășită între credincioși. Biserica Catolică, cu ierarhia sa bine definită, ar putea beneficia de o mai mare participare a laicilor în anumite domenii ale vieții ecleziale. Papa Francisc a încurajat, de asemenea, „sinodalitatea” în Biserică, implicând o colaborare mai activă între laici și cler. Inspirată de exemplul adventist, această dinamică ar putea fi întărită pentru a oferi mirenilor un loc și mai activ în deciziile pastorale și inițiativele misionare.

Desigur lista cu ceea ce ar putea învăța adventiștii de la catolici și catolicii de la adventiști este lungă. Nu ne-am propos aici să o epuizăm. Am vrut doar să spunem că toți avem de învățat de la toți. Cultura inculturii nu își are locul în biserică.