De partea adevărului

Atunci când vrem să fim de partea adevărului, ne confruntăm cu provocarea de a depăși, mai întâi, subiectivitatea noastră, – adică ansamblul de credințe, prejudecăți și opinii care ne constituie personalitatea, la care se adaugă percepția sensibilului ca sursă de iluzii. Este o provocare de care trebuie să ținem seama pentru că nimic nu ne autorizează să considerăm realitatea limitată la ceea ce ne spun simțurile. Cum putem fi siguri că există altceva decât opinii subiective despre lume? Cum putem fi siguri că ceea ce credem că este adevărat nu este doar o părere? O judecată oricare ar fi ea și de la oricine ar veni, nu este oare expresia unei credințe subiective și relative?

Natura adevărului este deschisă interpretării. Ceea ce pare adevărat unui individ poate fi diametral opus realității percepute de altul. Percepțiile, experiențele și credințele noastre modelează prisma prin care discernem adevărul. Astfel, nu este neobișnuit ca adevăruri divergente să coexiste, sfidând orice încercare de convergență absolută. Propria noastră subiectivitate estompează adesea granițele dintre adevărat și fals. Emoțiile, dorințele și părtinirile noastre ne colorează viziunea asupra lumii, filtrând adevărul printr-un văl distorsionant. Ne agățăm uneori de adevăruri care ne mângâie, chiar dacă nu corespund realității obiective. Această tendință de a ne confirma propriile convingeri ne poate îndepărta de adevăr, înlănțuindu-ne la iluzii reconfortante. În plus, adevărul este adesea umbrit de putere și influență. În arenele religioase, politice, sociale și economice, adevărul este uneori sacrificat pe altarul interesului personal sau colectiv. Narațiunile manipulate, informațiile false și minciunile deliberate seamănă îndoială și incertitudine, subminând încrederea în însăși posibilitatea de a ajunge la adevăr.

Încercarea de a sta de partea adevărului este presărată cu capcane și paradoxuri. Uneori, căutarea obsesivă a adevărului ne poate conduce la rătăcire, închizându-ne într-un ciclu nesfârșit de îndoieli și întrebări. Și totuși, a renunța la această căutare ar însemna să ne trădăm însăși natura de ființe curioase și raționale. Astfel, suntem adesea sfâșiați între dorința arzătoare de a înțelege adevărul și realitatea complexă a condiției noastre umane. Poate că înțelepciunea constă în recunoașterea umilă a limitării noastre, în acceptarea faptului că adevărul absolut rămâne intangibil, dumnezeiesc; că, în căutarea noastră oricât de sinceră și serioasă, nu vom găsi adevărul absolut, ci fragmente de adevăr care ne luminează calea și ne îmbogățesc înțelegerea lumii din jurul nostru.

De asemenea, în al doilea rând, când vrem să fim de partea adevărului, ne confruntăm cu provocarea de a depăși lupta complexă dintre monopolurile istorice ale adevărului. După ce secole de-a rândul religia a revendicat monopolul adevărului și oamenii s-au poziționat de partea ei până la sacrificiul suprem, știința a venit cu pretenția că ea este aceea care ar avea monopolul adevărului. Și oamenii au trecut de partea adevărului științific. Dar este oare posibilă realizarea unor cunoștințe obiective și universale? Mai recent, monopolul adevărului este revendicat de media care a reactivat conceptul de fake news vechi de când lumea. Iar pe deasupra, justiția are și ea pretenția de a deține și exprima adevărul.

În realitate nimeni nu are monopolul adevărului. Ontologic omul este nedesăvârșit, „căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23), „nu este nici unul care să facă binele, niciunul măcar” (Psalmi 14:3). Nedesăvârșirea este o limită umană de netrecut chiar și atunci când există dorința sinceră și fierbinte de a sta de partea adevărului. Aceasta înseamnă că adevărul nu poate fi impus ca dogmă prin forță sau constrângere. Mai mult decât atât, încercările religioase de a impune „adevărul” au dus adesea la opresiune, intoleranță și violență. De partea adevărului nu se stă prin supunere oarbă, ci mai degrabă prin explorare liberă, reflecție critică și căutare individuală a sensului. Adevărul este profund personal. Fiecare individ, cu experiențele, emoțiile și aspirațiile sale unice, își țese propria înțelegere a adevărului.

Pe de altă parte, dacă suntem onești și nu propagandiști confesionali ideologizați, ar trebui să recunoaștem și să acceptam că în domeniul religios, opinia, și nu adevărul, este cea care guvernează instituțiile. În biserică, priviți-vă cu atenție, opinia, și nu adevărul, este condiția sine qua non a credinței. Adevărul „a venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit”. Cu alte cuvinte, nu există o relație imediată între adevăr și biserică. În biserică, faptele – „după faptele lor îi veți cunoaște” (Matei 7:20) – informează opinia, iar opiniile trebuie să respecte adevărul faptelor. Iată de ce, abandonarea ideii de adevăr sensibil, adevăr trăit – adică de adevăr în act – constituie și ea un pericol pentru biserică, la fel de mare ca și monopolul acesteia. În sensul acesta, a sta de partea adevărului este fără doar și poate o opțiune pragmatică necesară pentru o funcționare eclezială ideologizată care presupune refuzul ideii că totul este egal în universul opiniilor, o funcționare care nu acceptă absența ierarhiei surselor în sfera teologică și care se opune relativismului absolut în lumea înțelegerii umane a realității obiective.

Cel puțin din motivele prezentate mai sus, catehizarea ar trebui, poate, să dedice un timp special, un timp considerabil acestei probleme complexe și anume nu a locului credinciosului față de adevăr, ci a locului adevărului din biserică față de credința celui care caută sincer mântuirea dincolo de adeziunea formală la o dogmă propusă mercantil de fiecare confesiune religioasă ca fiind adevărul.