Misiunea în beneficiul celor în nevoie

Doctrina creștină despre binefacere se bazează pe principiile și exemplele prezentate în Biblie. Ea a fost promovată și transmisă de-a lungul timpului de către biserică pe fondul unui consens quasi general.  Principiu fundamental al creștinismului, iubirea față de aproapele, este bazată pe porunca lui Isus Hristos de a iubi pe ceilalți așa cum ne iubim pe noi înșine. Binefacerea este văzută ca o expresie a acestei iubiri, implicând acțiuni concrete pentru a ajuta și sprijini pe cei din jur. Astfel, creștinismul încurajează mila și compasiunea față de cei sărmani, bolnavi sau în nevoie. A da de mâncare celui flămând, a da adăpost celor fără adăpost și a îngriji pe cei bolnavi sunt considerate acte de binefacere în conformitate cu principiile creștine. De asemenea, creștinismul încurajează generozitatea și dărnicia în dăruirea timpului, resurselor și averii pentru a ajuta pe cei în nevoie. Un adevărat creștin acordă o importanță deosebită vieții și demnității fiecărui om, motiv pentru care pentru el binefacerea include și apărarea și sprijinirea celor vulnerabili, inclusiv a copiilor, a bătrânilor și a persoanelor marginalizate. Potrivit Bibliei, cei care practică binefacerea vor fi binecuvântați. Această binecuvântare poate să nu fie întotdeauna materială, dar poate include satisfacție spirituală, pace și armonie interioară. Din această perspectivă creștinismul este un promotor activ al responsabilității sociale, chemând credincioșii să se implice în schimbarea și îmbunătățirea societății prin acțiuni pozitive în serviciul celorlalți.

Doctrina creștină despre binefacere este inspirată din parabole rostite de Isus Hristos, din exemple biblice precum cel al oamenilor care aduc bolnavi la Isus Hristos pentru a fi vindecați (Luca 5:17-26; Matei 9:1-8; Marcu 2:3-12) sau din învățături despre bunătatea față de străini. Biblia nu învață însă să profităm de dizabilitățile oamenilor sau de suferința lor pentru a-i încreștina sau pentru a-i înregimenta în vreo sectă creștină oricât de universală, numeroasă și conformă tradiției sau Bibliei ar fi ea. Dar, ca orice învățătură greu de contrazis, doctrina binefacerii este răstălmăcită și deturnată uneori până la aneantizare. Astfel, a aduce pe cineva la Isus este răstălmăcit în a-l aduce la biserică, a-l convinge să devină membru al unei confesiuni creștine. Binefacerea este folosită adesea pentru a face prozelitism. Unele biserici își mobilizează  resursele asupra proiectelor caritabile doar, de exemplu, pentru a obține o acoperire mediatică pozitivă, fără a avea un angajament real față de cauzele pe care le susțin. Propagandiștii mercenari ai unor confesiuni sau organizații religioase oferă ajutor medical, financiar, educațional, spiritual, etc. în mod aparent dezinteresat, dar în spatele acțiunilor lor se află interese egoiste cum ar fi obținerea sprijinului pentru anumite cauze sau partide politice. De asemenea, binefacerea este folosită pentru a acoperi demersuri de corupție organizată de mediile de afaceri în asociere cu mediile religioase sau cu anumite grupări clericale.   

Cât privește subiectul peren, dar de mare actualitate al refugiaților și imigranților, învățătura socială a Bibliei poartă mesajul fără echivoc că, pentru creștini, primirea, caritatea și solidaritatea față de imigranți constituie nu numai o datorie umană de ospitalitate, ci o cerință expresă care decurge din fidelitatea față de mesajul evanghelic. Creștinul a avut și trebuie să aibă, prin urmare, o viziune favorabilă asupra imigranților. O biserică nu are o învățătură nebiblică atunci când afirmă că ea „a contemplat mereu în imigranți chipul lui Hristos care a spus: „Eram străin și m-ați primit” (Matei 25,35)” sau că dificultățile refugiaților și imigranților sunt „o provocare pentru credincioși la credință și iubire, (…) ca ei să remedieze bolile apărute în urma dezrădăcinării lor și să descopere în ei planul lui Dumnezeu, chiar și atunci când sunt rodul nedreptăților evidente.”[1]

În contextul acesta, binefacerea ca misiune este cea mai perfidă manieră de aneantizare a învățăturii biblice. Desigur Biblia învață datoria umană a omului față de om, față de semenul lui. Dar dacă o misiune poate fi confundată cu o datorie fără să își piardă sensul originar de misiune, o datorie nu poate să devină misiune fără să își piardă conținutul moral și expresia etică. Potrivit învățăturii Bibliei, „misiunea în beneficiul celor în nevoie” este sfârșitul „binefacerii” ca virtute creștină, ca rod al Duhului (Galateni 5:22).  

---

[1] Conseil pontifical pour la pastorale des migrants et des personnes en déplacement, Instruction Erga migrantes caritas Christi sur la charité envers les migrants, 3 mai 2004, n^o 12.