Despre misterul Răului în Biserică
Am să mă refer în acest text la o carte extraordinară a filosofului italian Giorgio Agamben – Misterul răului. Benedict XVI și sfârșitul veacurilor. Cartea e apărută de curând la editura Humanitas. Acest filosof ridică o problemă care privește Biserica Catolică. Eu aș adăuga și faptul că cele spuse de el privesc Biserica în general. Biserica lui Hristos! Deci și cea ortodoxă, cea care mă „doare” pe mine, ca individ, căci mă vizează în mod direct. Dar, pentru a nu stârni reacții de negare prea puternice, am să mă refer doar la ceea ce spune filosoful italian.
Primul lucru foarte important pe care îl are de subliniat are legătură cu criza profundă a societății noastre, criză care își are rădăcina în dărâmarea sau neîncrederea atât în legitimitatea cât și în legalitatea instituțiilor. Acestea în instituția Bisericii în primul rând. Plus „[…] regulile și modalitățile prin care se exercită puterea, dar și principiul pe care se bazează și prin care se legitimează puterea.” Cum s-a ajuns aici? Legalitatea instituțiilor s-a prăbușit? Cum așa? Nu veghează asupra tuturor un sistem de drept? S-a ajuns la o pierdere și neîncredere în legalitate deoarece sursa oricărei legalități este legitimarea. Instituțiile nu mai sunt conștiente de legitimitatea lor, de aici pierzându-se și legalitatea. Observați ce se petrece în politică! Din cauza faptului că de ani de zile aleșii nu sunt deloc aleși în mod legitim, iar acest lucru este ascuns sub preș, ei practic își au din start pierdută orice șansă de legitimare – logic – iar de aici legalitatea se pierde fără ca nimeni să mai facă ceva. Se schimbă legile „pe față” în vederea ascunderii unor lucruri sau a susține nedreptatea socială. Cum să spui că un guvern este ales în mod legitim, când nu a fost votat decât de 30% dintre alegători? Cei care nu au votat, și-au exprimat opțiunea de vot, adică nu doresc să mai aleagă pe niciuna dintre părți. Normal că delegitimarea aceasta conduce la o pierdere a legalității. O instituție socială stă în picioare doar dacă ambele componente stau în picioare și se manifestă. Mecanismul politic și social funcționează doar dacă cele două componente se întrepătrund și se echilibrează continuu. Dacă legitimitatea este „absorbită” de legalitate – așa cum se dorește astăzi să stea lucrurile – atunci paralizia se instalează mai devreme sau mai târziu. În societate, la fel, asistăm la un bombardament constat în zona legitimității. Profesorul este delegitimat prin luarea în râs din partea societății, a părinților. Nimeni nu se mai înclină în fața unui profesor pentru că acesta este în mod legitim deținătorul frâielor educației. El este acolo „de ocazie”, și se invocă imediat exemplele în care profesorul rău a intrat în sistem pe ușa din dos. Generalizarea și delegitimarea apar imediat. Dar cum stau lucrurile în Biserică? Fiind și o instituție politică, a ajuns și aceasta în situația de mai sus. Faptele conducătorilor săi o duc în zona delegitimării care face ca și legalitatea sa să piară încetul cu încetul. Mai ales că Biserica este în mod natural supusă bombardamentului Răului! Biserica este prin natura sa o instituție care conține în sine răul. Cum să ne imaginăm că ea ar rămâne pură, precum Dumnezeu, când ea este, de fapt, o structură umană?! Dacă „nu este om fără de păcat”, atunci și instituția sa este ca atare. O parte este umană, păcătoasă, plină de rău, o alta este pură, divină. Echilibrul dintre cele două fac ca structura să meargă, să funcționeze. Sf. Augustin, când a scris Cetatea lui Dumnezeu, s-a inspirat dintr-un teolog – considerat eretic – anume Ticonius. Acesta scrie Liber regularum, unde introduce câteva reguli esențiale pentru funcționarea sistemului bisericesc cu tot angrenajul său divin și uman. Aici există o a doua regulă: De Domini corpore bipartito, care se află în conjuncție cu cea de-a șaptea regulă…. De diabolo et eius corpore. Ceea ce filosoful italian descoperă este o interesantă relație dintre papa Ratzinger și acest autor, iar mai târziu o plauzibilă cauză a demisiei sale. Spune Ratzinger: „Conținutul esențial al doctrinei ce se ocupă de corpus bipartitum constă în afirmația că trupul Bisericii are două laturi sau aspecte: unul „stâng” și celălalt „drept”, unul vinovat și celălalt binecuvântat, care alcătuiesc totuși un singur trup. Mai mult decât în dualitatea fiilor lui Avraam și Iacob, Ticonius consideră că această teză este exprimată în acele fragmente din Scriptură în care sunt evidente nu doar cele două aspecte, ci și coeziunea lor într-un singur trup: fusca sum et decora, spune mireasa din Cântarea Cântărilor (1,4) „sunt neagră dar frumoasă”, adică singura mireasă a lui Hristos, al cărei trup este cel al Bisericii, are o latură „stângă” și una „dreaptă”, cuprinde în sine atât păcatul, cât și harul”. De aceea Biserica este în același timp atât a lui Hristos cât și a Anticristului. Anticristul are în stăpânire o parte a Bisericii. Cel-fără-de-lege (anomos) este prezent în Biserică! Iar aici nu stă degeaba! Nelegiuitul este cel care face ca lucrurile să „stea pe loc”, să amâne Apocalipsa. Agamben astfel interpretează gestul lui Ratzinger de a demisiona. Nu degeaba el se duce să se roage la mormântului unui alt papă (Grigore al XII-lea, 1415) care a făcut același gest precum el (și i-a împrumutat chiar discursul pentru a motiva gestul în fața mulțimii, adică „nevolnicia trupească”), când, de fapt, motivul esențial este acela al sacrificării de sine pentru ca lucrurile să „curgă mai departe”, să facă un pas înapoi pentru a nu „ține în loc” venirea lui Hristos! Anticristul întârzie venirea lui Hristos, are tot interesul ca agonia aceasta să fie cât mai lungă și mai dureroasă. Iar Biserica, prin „aripa” sa „stângă” exact acest lucru îl face, de cele mai multe ori chiar nedându-și seama de actele sale. Spune Augustin în Cetatea lui Dumnezeu: „Alții socotesc că vorbele Apostolului îi privesc doar pe cei păcătoși și prefăcuți din sânul Bisericii, până ce vor fi atât de numeroși, încât să alcătuiască poporul Anticristului. Aceasta ar fi taina păcatului, pentru că este ascunsă, iar ei cred că tocmai la această taină se referă Sfântul Evanghelist Ioan în epistola sa… Așa cum în ceasul pe care Ioan îl numește de pe urmă, mulți eretici, pe care el îi numește Anticriști, au ieșit din Biserică, tot astfel, când va sosi ceasul, vor ieși din Biserică și toți cei care nu sunt ai lui Hristos, ci ai ultimului Anticrist, care atunci va fi dat în vileag.” (XX,19). Greu nu este sfârșitul, grea nu este „ziua de pe urmă”, ci vremurile sfârșitului. Ne bazăm doar pe promisiunea cristică că „vremurile acelea vor fi scurte”, căci altfel nimic nu ar mai rămâne din omenire. Hristos încearcă să ne scurteze chinul acesta… Dar acest lucru nu se petrece decât după ce Anticristul va fi în acțiune. Ziua Domnului nu va sosi până ce lepădarea de credință nu va cuprinde pe toți cei care se vor lepăda de credință și Omul-nelegiuirii nu se va înălța complet pentru a se arăta pe sine mai presus de Dumnezeu. Nu trebuie să recurgem la explicații complicate pentru a sublinia aceste „vremuri de pe urmă”. Trebuie doar să privim în oglindă. În oglinda în care omul se crede zeu, în cea în care omul corectează greșelile naturii și pe cele ale lui Dumnezeu, „reparând”, ca un dumnezeu, erorile creației. Reparăm trupul defect făcut de Dumnezeu a fi bărbat sau femeie, „reparăm” familia, „reparăm” devierile comportamentale care cândva erau considerate bune ș.a.m.d.
Ceea ce atrage atenția atunci când se vorbește despre Răul prezent în Biserică este tocmai faptul că se fuge de dialog sau discuție; de punere în discuție a acestui Rău. Biserica însăși stinge imediat orice încercare de a vorbi despre un „presupus” rău prezent în sânul său. Exact ca un vinovat, acest lucru este escamotat, trecut cu vederea sau stins din fașă, dacă se poate, căci „și așa Biserica este supusă criticilor”. Doar că fără a face un pas în spate și fără a privi în față Răul, acesta nu face decât să crească. Mai mult, ignorând răul, Biserica ajunge să nu îl mai vadă și să considere fiecare act al său ca fiind „legitimat” de însuși Dumnezeu, când, de fapt, nu face nimic altceva decât o lucrare a Anticristului.
Primul lucru pe care răul îl face pentru ca să lucreze în tihnă este acela de a te convinge că el nu există!
Articolul este preluat din ziarul Gazeta Dîmboviţei cu acordul autorului. Redacția magazinului Labirint mulțumește pentru colaborarea colegială.