Marxismul adventist, Charles al III-lea și Andrew Tate. „Adevărul NU are nevoie de aprobarea mulțimii”

Nu prea comunic cu cititorii însă nici nu evit interacțiunea dacă este bazată pe tema scrisului. Un amic îmi spune așa mai timid, că a auzit că aș fi contra unora. Altul, mă sună să mă întrebe ce am spus într-un articol deoarece a văzut reacții pe un grup dar nu are timp să citească articolul și dacă aș putea să-i fac un rezumat verbal ar fi foarte fericit.

Acest gen de reacții (iar eu aici am dat numai două exemple minore) sunt numeroase și ascund în realitate o problemă monument. Nu este de ajuns că ne pasă foarte puțin de antrenarea intelectului dar, în ultima vreme, ne alimentăm și din „regurgitările” altora și numim aceasta virtute. Mai mult, ne ascundem în spatele teoreticianului și ne exprimăm loialitatea prin acceptarea oarbă a tezei.

Hermeneutica este o teorie a interpretării. Cu alte cuvinte, oricât ne-am adânci în cercetarea noastră ne vom lovi întotdeauna de alte interpretări. Nimeni nu poate să pretindă că cercetează adevăruri universal valabile, pentru că ele nu există decât în imaginația noastră. Mărturie stau miile de condamnați pe nedrept, doar pentru că un juriu a ajuns la concluzia că sunt vinovați. O altă dovadă este multitudinea de secte prezente în majoritatea religiilor, care își bazează supremația pe ceea ce ele consideră a fi adevăr absolut.

Am să vă dau un exemplu ales, în primul rând, din motive pedagogice: Edmond (Edi) Constantinescu, un pastor cunoscut în mediul religios adventist, vorbind despre Andrew Tate. Dacă nu știți (încă) cine este Tate, ascultându-l pe Constantinescu veți concluziona că acest personaj este un misogin incorigibil. În urma interviului recent cu Tucker Carlson (aflat pentru prima dată în Romania, și care, precum orice American ignorant, a încercat să își bată joc de țărișoara aceasta; numai că Tate l-a adus pe calea cea dreaptă gentil) ai zice că Andrew Tate ar fi bun de președinte al Statelor Unite. Ambele interpretări sunt departe de adevăr. Constantinescu denunță faptul că Tate este portavocea unui grup pe care îl detestă, și anume misoginii care își așază neîmplinirile pe seama emancipării femeii. Eu nu prea văd de unde scoate el această teorie din spusele lui Tate, și ce exemple ar putea să-mi dea în susținerea ei, dar sunt gata sa-mi retrag afirmația dacă se dovedește a fi greșit. Adevărul este că, zdrobiți de avalanșa de informații oferită de internet, este mai simplu să te informezi cu privire la, sau despre o temă decât să te adâncești în cercetare serioasă. Tate se declară un om de succes pe multe planuri, dar ca orice humanoid își are și el păcatele lui, însă eu nu l-am auzit plângându-se de tirania femeii.

Pe de altă parte, aș afirma că Edi Constantinescu are tot dreptul să aibă o interpretare personală și că (așa cum de fapt a și făcut că altfel nu ar fi ajuns și la mine) poate să-și facă opiniile publice. În ceea ce mă privește, nu mă simt amenințat de emanciparea femeii, dimpotrivă, avem multe de făcut până să ajungem la un model echitabil. Problema intervine tocmai în faptul că discursul public al lui Tate evocă predispozițiile noastre la hermeneutica evanghelică la care subscriem și noi ca adventiști, cum că bărbatul trebuie să-și iubească nevasta precum Domnul Isus biserica și să se sacrifice pentru ea. El este însărcinat de Dumnezeu să aibă grijă de ea, el este conducătorul și el este capul. Bineînțeles că Tate nu este un teolog, nici măcar un apologet al Islamului pe care pretinde că-l urmează, în schimb este un bun comunicator. România ca țară ortodoxă i-a oferit libertatea de a-și exprima ideile nestingherit pentru o bună bucată de vreme, pentru simplul motiv că discursul lui se mulează ca o mănușă pe felul nostru de gândire. Nu neapărat frumusețile naturale sau feminine ale României l-au atras la noi, ci mai degrabă religia noastră și circumstanțele favorabile. Este adevărat că este posibil ca nici el însuși să nu realizeze foarte clar acest lucru, însă părerea mea spre acest scenariu tinde. Bulgaria și Grecia sunt, într-adevăr, celelalte două țări ortodoxe din Uniunea Europeană (adică un mediu unde există un oarecare stat de drept) numai că și eu aș fi preferat România celorlalte două din rațiuni economice și datorită oportunităților. Așa că nu mă îmbăt cu apă rece punându-l pe Andrew Tate în aceeași categorie cu Regele Charles al III-lea care a văzut în Romania ce mulți români nu văd, ci mai degrabă a sesizat cum sunt românii care se încăpățânează să se pretindă ceea ce nu sunt în timp ce își ignoră valorile reale.

Ce apreciez la Edi Constantinescu este că nu se sfiește să se declare, chiar în emisiunea despre Andrew Tate, ca marxist hegelian. Sper că nu greșesc când spun că este prima dată când îl aud făcând această afirmație în spațiul public, iar pentru mine a fost o sublimă ușurare. Nu ascund faptul că Edi Constantinescu m-a botezat în sfânta credință adventistă și că sunt un admirator al erudiției sale. Recunosc totodată că de fiecare dată când mi se părea că ceva din ce spune nu se armoniza cu ce bântuia prin mintea mea, rămâneam perplex și nu puteam să-mi explic disonanța. Pentru că în sfârșit am înțeles, cu ajutorul lui nemijlocit, de acum știu cum să-l ascult și sunt convins că îl voi înțelege mult mai bine. Nu spun că sunt de acord cu toate ideile sale, sau că mă voi alinia lor, dar marxiști adventiști nu sunt mulți și sunt convins că Edi Constantinescu va continua să inspire generațiile care-i vor urma. Ne place sau nu, marxismul nu a murit odată cu trecerea la odihnă a părintelui său, se reinventează aproape în toate generațiile în forme mai mult sau mai puțin subtile.

Revenind la aspectul teoretic, interpretarea este pâinea noastră cea de toate zilele pentru creier și o înțelegere a acestei axiome ne va face să stăm alerți și deschiși la minte. Bătălia este pe interpretare, nu pe adevăr. Noi nu vedem lumea așa cum este, noi vedem lumea așa cum suntem noi. Acest truism m-a ajutat să-mi revizuiesc pretenția că aș face parte dintr-o organizație posesoare a adevărului absolut. Deși atribuit autoarei Anaïs Nin, se pare că acest concept a fost preluat din Talmud, și este o explicație a teoriei viselor, anume că noi suntem influențați de ce gândim, ce vedem, ce se întâmplă în jurul nostru, nu de ce adesea numim realitatea intrinsecă. Ne înșelăm singuri sau, mai bine zis, ne lăsăm înșelați de manipulatorii din mass media dacă pretindem sau credem că alăturându-ne unei anumite mișcări religioase sau politice vom deveni posesori ai adevărului absolut.

Al doilea exemplu este personal, și are legătură cu începutul conflictului din Ucraina. Într-o încercare eșuată de a-mi prezenta părerea mai subtil decât amatorii de la CNN, FOX și alte canale pe nedrept numite de informare, l-am poreclit pe Zelenski, Zdreanță. Am fost „dezprietenit” pe Facebook, admonestat, insultat și așa mai departe. Nu m-am pierdut cu inima, simțeam că într-o zi mă voi uita în urmă cu mândrie și îmi voi șopti în barbă ce dreptate am avut. 

Ce făceam de fapt? Îmi exprimam o părere. Mai bine zis încercam să provoc o ieșire din rând prin interpretarea mea asupra situației. Teoria mea era contrazisă de majoritatea otrăvitoare de la televizor, și drept urmare cei care aveau acces la ea nu prea puteau să o sufere la vremea respectivă. Sunt convins că mulți și-au schimbat părerea de atunci, dar nu o să-i pun să ridice mâna acum. Să presupunem că aș fi fost un ignorant, un marțian căzut acum pe pământ, numai faptul că media era la unison îmi dădea fiori și îmi ridica semne de întrebare, mari cât turnul Babel. De istoria recentă nu mai vorbim, de aroganță, de călcarea în picioare a drepturilor minorităților de orice fel, inclusiv cea română, de nesimțirea agresivă de pe Bâstroe, de insolența comicului trist nu mai amintim, s-a văzut mai clar la Vilnius pentru cei care mai aveau îndoieli. Problema cu care mă confruntam era că orice deraiere de la varianta oficială era echivalentul păcatului de neiertat, pentru că linia de despărțire dintre realitate și propagandă nu se mai vedea cu ochiul liber. Reflectând la acele postări, stau și mă întreb de ce nimeni nu m-a întrebat: de unde am venit cu această poreclă? Presupun că nici nu mai conta la ora aceea pentru ceata de jandarmi social media.

Tudor Arghezi a compus o poezie cu titlul Zdreanță. Mulți pot recita primele două versuri din memorie, dar câți pot spune finalul poeziei, sau deznodământul ei destul de prozaic? Cu toate că Zdreanță este pus la punct de gospodină, el tot cu resentimente față de găină rămâne.

Cam așa am văzut și continui să mă încăpățânez să văd conflictul, iar istoria mă va pedepsi dacă am greșit.

Apoi, mi-am dat seama de grava eroare hermeneutică în care mă aflam. Vestul e plictisit de libertatea de care s-a bucurat aproape 70 de ani de la război încoace. Chiar și noi românii am uitat binefacerile “hermeneuticii comuniste”, preferăm varianta de libertate pentru care se luptă Zdreanță să ne-o protejeze. Nu mai cred că suntem martorii unei conspirații, asistăm la o dezvăluire a realității cum nu a mai fost în istorie de la păcatul originar. Pe scenă nu sunt conflicte, personaje, situații ci chiar noi ca rasă umană. Mai bine zis, ni se prezintă o radiografie a intelectului colectiv, și concluzia nu este de loc îmbucurătoare. Așa suntem, așa gândim, așa ne comportăm, pentru că nu mai avem timp să interpretăm interpretările, noi le luăm ca atare. Și pe cale de consecință, mai presus de orice, ne merităm soarta.

Pavel face o afirmație în 2 Tesaloniceni la capitolul 2, versetele 10, 11 și 12. Pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună pentru ca toți cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire să fie osândiți.

Cuvintele cheie pentru mine sunt dragostea adevărului și plăcerea în nelegiuire. Adevărul și nelegiuirea sunt secundare, dragostea și plăcerea sunt elementele principale. Dragostea adevărului are o conotație mult mai bogată decât adevărul în sine, presupune o înțelegere a lui care transcende faptul și chiar interpretarea faptului. Dragostea adevărului înseamnă pentru mine disponibilitatea și puterea de a-l analiza pe toate fețele, dorința sinceră de a-l pune sub lupa rațiunii critice în ciuda faptului că poate la prima vedere nu ne atrage irezistibil. Un construct popular, acceptat de majoritate este primul semnal de alarmă că de fapt ce se spune nu are legătură cu adevărul. Dragostea adevărului se exprimă prin dialog, conversație, nu prin asasinare mediatică. De dragul adevărului, îmi asum riscul să spun că nici măcar doctrina adventistă sau autoritatea amvonului nu sunt seifuri ale adevărului de unde sunt scoase numai de cei autorizați. Adevărul nu se teme de prezența minciunii, si așa cum genial ne spune poetul Benone Burtescu, adevărul nu are nevoie de aprobarea mulțimii.

În loc de concluzie, cele două povești de mai sus nu sunt exemple de adevăr sau neadevăr. Sunt doar interpretări pe care vă implor să le luați la bani mărunți. Faceți-vă o favoare și nu luați de bun ce am spus eu, veniți cu interpretarea personală. Numai așa vom crește toți în dragostea adevărului.