Marele plan divin centrat pe Hristos

Studiul din săptămâna aceasta are ca suport biblic unul dintre cele mai fabuloase texte lirice din Noul Testament și anume „Binecuvântarea” pauliană cu care începe Epistola către Efeseni (Efeseni 1:3-14) Este vorba de o formă literară întru totul tradițională în iudaism, dar care se păstrează în Biserica primitivă, o construcție textuală dintr-o singură frază lungă cu „sertare” precum Imnurile de la Qumran sau unii Psalmi biblici. Traducerile pe care le citim noi au tăiat acest text în bucăți separate prin puncte și prin intermediul unei transformări a unor propoziții subordonate în propoziții independente, sfidând construcția greacă al cărei autor conta pe faptul că citirea textului cu voce tare necesita pauze inteligente pentru a putea respira, menținând în același timp și sensul și atenția ascultătorilor. Este posibil ca la origine sintagma „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos” să fie un refren reluat de fiecare dată la cele șase strofe.

În ceea ce privește conținutul „Binecuvântării” din Efeseni 1:3-14, el este diferit de cel al „Binecuvântărilor” iudaice. El este specific creștinismului. Conținutul „Binecuvântării” este aici, expresia înțelegerii pe care o avea apostolul Pavel ca autor al epistolei, despre descoperirea și realizarea în Isus Hristos a marelui plan divin de mântuire întocmit de Dumnezeu în favoarea omenirii căzute în păcat. Pentru cei care pun la îndoială faptul că Pavel este autorul epistolei, conținutul „Binecuvântării”, în orice caz, arată o reflecție foarte atentă asupra lucrării lui Dumnezeu desfășurate prin mijlocirea lui Isus Hristos, ceea ce presupune o cunoaștere temeinică a teologiei pauline.

În acest context, ceea ce atrage atenția este, însă, sensul posibil al misterioasei treceri discursive de la „noi” la „voi” și din nou la „noi”, de la persoana întâi la persoana a doua plural pentru a reveni la persoana întâi în finalul „Binecuvântării”: „În El am fost și aleși, fiind rânduiți mai dinainte după planul Celui Care le face pe toate după scopul voii Sale, pentru ca noi, cei care am nădăjduit primii în Cristos, să slujim de laudă slavei Lui. În El, de asemenea, ați auzit cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre. În El ați și crezut și ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt pe Care L-a promis, Care este o garanție a moștenirii noastre până la răscumpărarea celor ce sunt proprietatea lui Dumnezeu, spre lauda slavei Lui.” (v. 11-14) Dincolo de orice interpretare speculativă, se poate observa că sensul acestui joc discursiv între „noi” și „voi” produce o triplă distincție care delimitează două categorii de mântuiți prin Isus Hristos: categoria desemnată prin „noi” și categoria desemnată prin „voi”. Astfel, conform textului, categoria „noi” este categoria celor aleși, în timp ce categoria „voi” este categoria celor credincioși. De asemenea, categoria „noi” este categoria celor rânduiți, spre deosebire de categoria „voi” care este categoria celor pecetluiți. În al treilea rând, categoria „noi” este categoria celor care au Duhul Sfânt ca garanție a moștenirii, diferit de categoria „voi” care are cuvântul adevărului ca Evanghelie a mântuirii.

Desigur putem face speculații, cum putem, de asemenea să considerăm că acest detaliu al „Binecuvântării” care deschide Epistola către Efeseni este insignifiant și, prin urmare, să nu îl luăm în seamă. Dar, dacă socotim că această „Binecuvântare” este o construcție creștină preluată din iudaism, nu putem să nu facem ipoteza teologică a coliziunii incluzive „în El”, adică în Hristos, a celor aleși, potrivit Vechiului Legământ, și a celor credincioși, potrivit Noului Legământ. Astfel „în El” unii sunt rânduiți, iar alții sunt „pecetluiți”. De asemenea, dacă admitem ca aceasta „Binecuvântare” este o expresie a teologiei lui Pavel despre mântuirea în Hristos, atunci distincția între categoria „noi” care are Duhul Sfânt ca garanție a moștenirii și categoria „voi” care are cuvântul adevărului ca Evanghelie a mântuirii permite ipoteza unei gândiri soteriologice care asociază „în El” sensul „mântuirii” la cel al „moștenirii” și invers.  În această perspectivă a apostolului Pavel, înfierea nu depinde de mântuire, dar amândouă sunt rezultatul alegerii lui Dumnezeu.

Validarea acestor două ipoteze presupune acceptarea faptului că a crede că Isus Hristos este singura cale prin care omul poate învinge moartea nu exclude credința în pluralitatea modalităților de exprimare a alegerii lui Dumnezeu. De exemplu, pe unii Dumnezeu a ales sa-i rânduiască, iar pe alții, tot El a ales să îi pecetluiască în vederea mântuirii. Traducerea concretă și înscrierea în istorie a modalităților lui Dumnezeu de a alege devin sensibile și observabile în configurațiile sociologice ale religiei pe care ar trebui poate să le abordam cu mai puțină aroganță teologică teoretică și cu mai mult pragmatism al unei evlavii fondate pe experiență și observație. Creatura nu dispune niciodată de Creator. Creatorul alege totdeauna ce să facă din și cu ceea ce a creat. În limitele acestei relații se ascunde poate taina cea mare a mântuirii.