Amăgirile finale  ale lui Satana

Studiul din săptămâna aceasta – Amăgirile finale  ale lui Satana – ne propune „să analizăm nu numai amăgirile Babilonului, ci și planul lui Isus de a ne salva din ele”. Mai exact, cele două „amăgiri” puse în discuție în studiu sunt în raport cu închinarea specifică a) cultului morților și b) cultului soarelui. În ceea ce privește salvarea, studiul dezvoltă ideea harului divin oferit omului în general și credinciosului în special ca scut împotriva amăgirilor celui pe care Isus îl numește „tatăl minciunii” (Ioan 8:44).

Articularea discursivă a celor doi versanți ai studiului ocultează însă, așa cum ne-am obișnuit de la începutul acestui trimestru, ancorajul învățăturii în realitatea obiectivă. În primul rând, aceste amăgiri, chiar dacă în mod potențial pot fi considerate și „finale”, nu sunt specifice numai finalului istoriei omenirii. Cultul morților cu diferitele credințe legate de nemurirea sufletului exista din cele mai vechi timpuri la mai toate popoarele. Atracția oamenilor pentru acest cult nu a încetat niciodată. Biblia avertizează în legătură cu derivele pe care le poate genera credința în nemurirea sufletului și pericolul de a-i deturna pe credincioși de la învățătura sănătoasă: „Să nu fie la tine nimeni care să-și treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meșteșugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morți.” (Deuteronom 18:10,11)

În al doilea rând, observați că nemurirea sufletului este o credință, cum de altfel este și aneantizarea sufletului odată cu moartea trupului. Fundamentul celor două credințe este diferit, dar nimeni nu crede ceva despre care are convingerea ca este o minciună. În condițiile acestea, din punct de vedere uman, daca suntem onești trebuie să acceptăm că problema sufletului ar trebui să o tratam ca pe o taină existențială, fără a ne aroga dreptul de a decreta cine este în adevăr și cine este în minciună, ce este și ce nu este după moarte. În același timp, în mod obiectiv, nu putem fi siguri nici măcar de faptul că într-o zi unora li se va da dreptate și altora li se va spune că s-au înșelat. „Sufletul” este un concept produs de mintea omului, un concept complex și controversat despre o realitate imaterială care scapă simțurilor omului prezentându-se asemenea lui Dumnezeu, doar minții, doar spiritului uman. Așa se face că în gândirea umană realitatea „sufletului” se află în competiție cu realitatea lui „Dumnezeu” și generează o închinare în competiție cu închinarea înaintea lui Dumnezeu. Marea înșelăciune care a străbătut veacurile și care va dăinui până la sfârșitul timpului nu este cea a nemuririi sufletului, ci de a face din cultul morților un cult pentru Dumnezeu.

În al treilea rând, nici cultul soarelui nu este o înșelăciune eminamente a timpului sfârșitului. Studiul notează în mod just că „închinarea la soare era larg răspândită în Egipt, în Asiria, în Persia și, cu siguranță, în Babilon.” Esența acestei amăgiri care a traversat secolele și persistă în actualitatea noastră de zi cu zi, constă în transferul închinării cuvenite Creatorului către o realitate creată, către opera Acestuia. Desigur, înlocuirea istorică a cultului Creatorului cu cultul soarelui este emblematică pentru starea de ebrietate spirituală a culturilor și civilizațiilor care confundă Creatorul cu opera Lui și celebrează lucrarea în locul Celui care a făcut-o. Prin urmare, starea aceasta babiloniană de ebrietate spirituală nu se limitează la tradiționalul heliocentrism mai mult sau mai puțin asumat de practicile religioase. Ea este mult mai profundă. Ea este una dintre cauzele originare ale confuziei intelectuale care afectează toate domeniile activității umane și care ne modelează comportamentul. Așa se face, de exemplu, că în loc să ascultăm de Dumnezeu, ascultăm de mai degrabă de biserică, adică de oameni.

Atât închinarea la ceva care nu există, cum este cazul în cultul morților, cât și înlocuirea închinării Creatorului cu închinarea la ceva ce a fost creat de El, cum este cazul în cultul soarelui, sunt forme perene de idolatrie, adică de prostituție spirituală generatoare de incoerență și obscurantism nu numai în domeniul teologiei, dar și al științei, artei, economiei, politicii etc. Idolatria operează cu sentimentele, ea este pasiune, admirație, dragoste excesiva pentru ceva, pentru cineva. Soluția propusă de Biblie împotriva idolatriei este „adevărul” pentru care nici o organizație religioasă sau nereligioasă nu are monopolul, dar la care omul poate avea acces fără ca să îl dețină vreodată, prin Isus Hristos care – potrivit evanghelistului Ioan – a spus: „am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr”. (Ioan 18:37) Într-o lume a minciunii și a înșelătoriei credinciosul poate beneficia de „Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște” (Ioan 14:17). A avea duhul adevărului nu înseamnă a avea adevărul ci că adevărul ne are pe noi.