Închinarea la Creator

Cele două probleme majore pe care le pune însușirea învățăturilor propuse în studiul din săptămâna aceasta – „Închinarea la Creator” – sunt: a) sensul noțiunii de „închinare” și b) înțelegerea narațiunilor despre întemeierea sau originea cerului, pământului, mării și izvoarelor apelor.

Astfel, studiul este construit pe supoziția că toată lumea știe ce este închinarea și că o reamintire pentru unii, cum și o prezentare pentru alții a înțelesului acestui cuvânt nu mai sunt necesare. Dar lucrurile nu stau așa. Faptul că folosim același cuvânt – în cazul nostru „închinare” – nu înseamnă neapărat că îl înțelegem toți în același fel. Este posibil ca unii credincioși să vorbească despre închinare fără ca să fie în măsură să o definească în mod clar nici măcar pentru ei. Iată de ce este important ca înainte de orice discuție despre „închinarea la Creator” să notăm că verbul „a se închina” din Biblie traduce cuvântul grecesc „proskuneo” sau cuvântul ebraic „shachah”, care înseamnă în ambele limbi: a se prosterna, a îngenunchea, a se pleca în semn de reverență, a se curba, în fața unei ființe superioare. Prin urmare, închinarea despre care este vorba aici în Apocalipsa, nu este o chestiune de muzică sau de cuvinte, de îmbrăcăminte sau de mâncare, ci mai degrabă o postură de supunere, de prosternare a unei ființe inferioare față de o alta pe care o recunoaște ca fiind superioară. Această postură nu este doar fizică, ci este și spirituală, este o postură a gândirii în act clipă de clipă și nu este legată sau limitată de un loc anume.

Cea de a doua problemă pe care o pune însușirea învățăturilor propuse în studiul nostru este cea a înțelegerii narațiunilor despre întemeierea sau originea a tot ceea ce există. Depășirea ei presupune trei observații.

Mai întâi, să notăm că pe vremea redactării Apocalipsei lui Ioan, într-o formă sau alta, ideea unui creator era prezentă în quasi totalitatea diverselor narațiuni explicative ale nașterii planetei noastre cu cer, mări și tot mediul înconjurător al omului. Ceea ce subliniază Ioan în Apocalipsa sa nu este credința sau necredința în existența unui Creator, ci raportului omului cu restul creației acestui Creator. Adică în momentul în care oamenii se închinau soarelui, lunii, stelelor, arborilor, animalelor etc., adică în timp ce oamenii idolatrizau creațiunea, adevărul prezent al narațiunilor despre facerea lumii era „închinați-vă la Creator”. În contextul biblic al „ceasului judecății”, închinarea la Creator este un criteriu, poate singurul criteriu sau – cum se spune adesea – singurul principiu de mântuire.       

De asemenea, să notăm că astăzi citim mesajul din Apocalipsa într-un context sensibil diferit față de cel în care Ioan a scris acest mesaj. Astăzi narațiunile care neagă existenta unui Creator sunt sub diferite forme difuzate chiar și în comunitățile religioase. De altfel, Georges Lemaître – demnitar ecleziastic catolic belgian, profesor la Universitatea Catolică din Louvain – este considerat astăzi, împreună cu Alexandre Friedman și Georges Gamow, unul dintre cei trei părinți ai teoriei Big Bang. Prin aceste narațiuni, omul refuză statutul lui de creatură, dar își însușește și aservește restul creației. Aici cunoașterea creațiunii este confundată cu facerea creațiunii.  Ceea ce ilustrează în mod fundamental existența acestor narațiuni nu este neapărat secularizarea societății contemporane, ci faptul că spre deosebire de cei de pe vremea când Ioan scria Apocalipsa sa, cei de azi se închină în fața la ceea ce ei descoperă pe lună, în pământ, în plante, în corpul uman, adică, idolatrizează rezultatele investigării creațiunii. În această situație, închinarea la Creator devine un adevăr prezent fără de care, de exemplu, nici inteligența artificială nu are sens.      

În sfârșit, să notam că toate, dar absolut toate narațiunile despre facerea lumii sunt mărturii de credință care au ca scop să ne facă să credem ceva. Ele nu sunt reportaje, sau marturii ale unui om care a văzut cu ochii lui și a auzit cu urechile lui, un om care a asistat la crearea lumii noastre și cu atât mai puțin a universului. Nici un om nu a fost prezent acolo. Mai mult decât atât, aceste narațiuni au apărut târziu și sunt pline de detalii controversate în cercurile celor care se focalizează asupra felului în care a fost sau nu a fost creată lumea. Cei care deschid și alimentează discuțiile pe tema modului, locului, timpului în care am fost creați confundă realitatea textelor cu realitatea în fapt. Ei nu înțeleg că toate acestea nu au nici o importanță. Ceea ce contează în „ceasul judecății” este recunoașterea Creatorului. Aici toți suntem egali indiferent de vârstă, sex, naționalitate, cunoștințe, experiențe etc. Aici totul este acceptare prin credință. Numai și numai prin credință ne putem închina Creatorului.